marți, 13 decembrie 2011

O evadare senzaţională, ca-n filmele mute cu Stan şi Bran

Citesc paginile "coapte” de timp ale presei de acum o sută de ani şi nu mă pot stăpâni să nu vizualizez totul alb-negru, cu scene ce se desfăşoară în viteza filmelor mute care strângeau lumea, ciopor, în cinematografele cu grădină de la începutul secolului trecut. Uite, povestea asta a evadaţilor din duba închisorii Văcăreşti îmi aduce în faţa ochilor un sketch cu Stan şi Bran, evadând din închisoare. Ştiţi, scena aceea delicioasă, când Stan Laurel şi Oliver Hardy, îmbrăcaţi "în fracul cu dungi” al condamnaţilor la muncă silnică, purtând grele lanţuri la mâini şi la picioare, reuşesc să-l păcălească pe gardianul care-i păzea şi să fugă - cu liota de urmăritori după ei. Aş râde, cu lacrimi, ca la un şir de gaguri bune, dacă povestea din "Dimineaţa” din octombrie 1911 ar fi fost o glumă şi nu un fapt real. Dar... să prezentăm faptele.
În ultima zi din septembrie, cincisprezece deţinuţi coborau din trenul de Ploieşti şi urcau în duba care trebuia să-i ducă la închisoarea Văcăreşti. Cei cinsprezece se întorceau de la penitenciarul Doftana, unde fuseseră trimişi pentru a ispăşi o pedeapsă disciplinară. Doftana - în ciuda deselor revolte care se întâmplau acolo (şi despre care am povestit în articolul precedent) – era locul unde regimul carceral avea o severitate în plus, numai bună de "înmuiat” oasele şi cerbicia ocnaşilor. Drumul cu duba, de la Doftana la Ploieşti, apoi cel cu trenul până la Bucureşti, decurseseră fără incidente, aşa că, după un control care ar fi trebuit să asigure securitatea transportului prin Capitală, cei cincisprezece au fost urcaţi în duba care aştepta în curtea Gării de Nord. Două zile mai târziu, presa de la Bucureşti titra: "Senzaţionala evadare a doi puşcăriaşi”.
Jurnalistul "Dimineţii” (al cărui nume ne rămâne necunoscut), istoriseşte: "S-au parcurs stradele Calea Griviţei, Sfântu Gheorghe şi Calea Văcăreşti până la penitenciarul cu acelaşi nume. În timpul parcursului s-au făcut mici popasuri din cauza cailor care erau osteniţi. La penitenciar, când deţinuţii au fost scoborâţi din dubă, s-a făcut o senzaţională descoperire: din 15 deţinuţi cât au fost luaţi din gară lipseau doi: Vasile Sfetescu, condamnat la 2 ani închisoare, şi Vasile Slavu, condamnat la muncă silnică pe viaţă. Făcându-se o cercetare în interiorul dubei, s-a dat peste fiarele celor doi dispăruţi, hainele lor şi un fierăstrău. Podeaua dubei avea o gaură prin care cu uşurinţă se putea strecura un om. În drumul de la gară la penitenciar, cei doi deţinuţi, cu ajutorul unui fierăstrău pe care-l aveau asupra lor, au tăiat podeaua dubei şi au fugit după ce şi-au scos fiarele de la mâini şi de la picioare şi s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea de ocnaş.” 80 de jandarmi s-au răsfirat în cartierul larg, dintre Închisoarea Văcăreşti şi apa Dâmboviţei, şi autorităţile s-au implicat la auzul veştii: Mitileneu, prefectul poliţiei Capitalei, şeful Siguranţei, prim-procurorul Hiotu, inspectorul Rafael, căpitanul Arhip, comandantul sergenţilor... Cei treisprezece deţinuţi rămaşi în dubă au refuzat să dea orice indiciu care să ajute la prinderea dublilor infractori, deşi, scria confratele nostru de demult, duba fusese una "comună”, în care toţi puşcăriaşii stăteau la grămadă, şi nu una cu cabine pentru fiecare ocnaş. Dacă s-au pus de acord toţi investigatorii că evadarea nu putuse avea loc decât după trecerea peste podul Dâmboviţei, căci în oraş ar fi fost lesne prinşi din nou, un mister rămânea felul în care condamnaţii îşi scoseseră lanţurile grele de la mâini şi de la picioare, mai ales că nu prezentau nici o urmă de tăiere. Nu, n-a fost nici un Houdini prin preajmă, n-au urmat ocnaşii nici un fel de curs la distanţă despre tehnica scoaterii cătuşelor. "S-a făcut o experienţă la penitenciar, al cărei rezultat nu este tocmai mulţumitor. Lanţurile pot fi scoase cu cea mai mare uşurinţă din mâini. Toţi cei 13 deţinuţi şi-au scos lanţurile cu care erau încătuşaţi, în faţa dlui Mitileneu, prefectul Capitalei. Rezultatul acesta a surprins pe toţi cei de faţă.” Dintr-un articol din zilele ce au urmat (pentru că subiectul a ţinut o vreme pagina întâi a ziarelor) desprindem şi o frumoasă "învăţătură” despre solidaritatea dintre puşcăriaşi: "Unul din ocnaşii care se aflau în dubă, un condamnat pe viaţă, a făcut o declaraţie care părea a fi sinceră: «Dar ce credeţi, boierilor, spunea el, că dacă aş fi ştiut că este acolo o spărtură, m-aş fi grăbit să dau alarma? Mă aruncam şi eu, chiar să mă fi călcat duba. Tot nu mai am ce pierde!»”. Măi să fie?
Ziceam ceva mai devreme de Stan şi Bran. O scânteie s-a aprins când am "cetit” descrierile făcute în presa vremii celor doi evadaţi. Vasile Slavu, recidivistul, condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru tâlhărie şi omor, avea următoarele semnalmente: "înălţimea 1,60 m, gras, mustaţă şi barbă rasă şi obrazul drept cu o cicatrice în mărimea unei monede de 50 de bani”. Era de felul lui din Târgu Ocna, avea 31 de ani, iar după un popas la Văcăreşti, trebuia să plece mai departe, ca să taie sare la ocnele de acolo. Nu-l aştepta deloc viaţă uşoară. Vasile Sfetescu avea doar 21 de ani, era la prima infracţiune şi fusese închis pentru doi ani, din care ispăşise 4 luni. Ar fi rămas la Văcăreşti încă un an jumate, dar pesemne osânda i s-a părut prea grea ca s-o mai împlinească. Semnalmentele lui m-au condus la această asociere cu actorii comediei mute, pentru că era "înalt, slăbuţ, cu fruntea şi nasul drepte, gura potrivită şi la faţă brun”. Un gras şi-un slab. Cine avea să fie prins primul? Cel gras, fireşte! Şi după numai 23 de ore de la evadare. Scrie cronicarul vremii: "Pe la orele 8 seara, doi jandarmi rupţi de oboseală, în urma cercetărilor din timpul zilei, se întorceau la penitenciar. Ei au trecut pe lângă un lac din apropierea cimitirului Bellu. Tocmai voiau să apuce pe o stradă laterală când au văzut rezemat de un pom pe unul din evadaţi. «Nu trageţi, mă băieţi, le-a spus ocnaşul – că mă predau singur». Şi s-a predat”. A cerut mâncare, haine uscate şi a intrat la interogatoriu. De aici încolo, în ciuda lipsei semnăturii, recunoaştem în articolul care se întinde pe o pagină, pana lui N.D.Cocea, care construieşte situaţii şi redă savuros dialogul. "«Bine, mă, unde ai stat până acuma?», l-a întrebat d. inspector Cantuniari. «În baltă. Cum am scăpat din dubă am luat-o la fugă şi văzând că sunt urmărit m-am ascuns în baltă. Doar capul îl aveam scos», a răspuns ocnaşul. «Şi ai stat tot timpul aşa?». «Toată noaptea şi toată ziua. Vedeam jandarmii trecând la doi paşi de mine şi ca să nu fiu văzut mă ascundeam în stuf. Către seară îmi îngheţase tot corpul, aşa că n-am mai putut sta şi a trebuit să ies, altfel nu mă prindea.»” Către finalul interogatoriului, prefectul poliţiei Capitalei, Mitileneu, se vâră şi el în vorbă: "Ai făcut o ispravă fără folos!”. Ocnaşul, cu o şmecherie pe care infractorii inveteraţi nu şi-o pierd nici în clipa din urmă, îi răspunde: "Fără folos, conaşule, că n-am ştiut drumul, altfel nu mă mai prindeaţi!...” Cum se sfârşeşte povestea lui? Sub semnul – trist-cinic – al lui "ce-am avut şi ce-am pierdut”. E închis într-o celulă cu trei jandarmi la uşă, pentru ca mai apoi să fie trimis, la muncă silnică pe viaţă. Asta l-ar fi aşteptat cu sau fără tentativa de evadare. Ce-a câştigat a fost o răceală zdravănă şi-n oase frigul lacului de lângă cimitirul Bellu.
Până la sfârşitul anului 1911, celălalt ocnaş, Sfetescu, n-a fost prins. Se vorbea că e un fel de haiduc, prin pădurile statului de la marginea Sloboziei – un "bandit Pantelimon” al Bărăganului, dar tâlhăriile lui erau mici, josnice. Apoi, nu s-a mai vorbit despre el...

Note:

Evadare din ospiciu

Pe la începutul anului 1911, o ştire stranie dădea ocol Capitalei: a evadat un deţinut-nebun, din ospiciul doctorului Şuţu (da, acelaşi ospiciu în care a murit Eminescu, dacă vă aduceţi aminte!). Dumitru Gîsea, un mic negustor care ţinea un magazinaş nu departe de... închisoarea Văcăreşti (deh, cum se joacă destinul cu omul!) "fără a avea vreun motiv ci cuprins numai de o stare bolnăvicioasă, şi-a ucis soţia cu lovituri furioase de bardă”. Crima a ţinut prima pagină a ziarelor vreo două luni, la sfârşitul anului 1910. "Împrejurările absolut curioase în care a fost săvârşită această monstruoasă crimă au făcut pe cei însărcinaţi cu facerea anchetei să capete din primul moment convingerea că nu au de cercetat un criminal ordinar, ci un om bolnav care n-a comis crima decât împins de nişte vise ciudate”, e scris în presa vremii. Aşa se face că omul e dus nu la Văcăreşti, ci e trimis pentru supraveghere medicală, timp de 20 de zile, la ospiciu. "Blând, liniştit”, "fără vreun moment furios”, doar din când în când "apucat de manii religioase”, acolo petrece şi Crăciunul, şi Anul Nou. Dar într-una dintre primele zile ale lui 1911, profitând de neatenţia supraveghetorilor, sare gardul şi, îmbrăcat "în uniforma pensionarilor ospiciului”, o ia agale pe străzi, până în Agriculturii No. 2, unde locuia fratele său, Costică. Temător de soarta frăţâne-su (şi, oleacă, poate gândindu-se că propria-i viaţă e în pericol şi că n-avea nevoie Dumitru de o bardă, i-ar fi fost suficient şi-un cosor) acesta-l ia cu duhul blândeţii, cheamă o trăsură de piaţă şi-l înapoiază spiciului. Oooooh! Şi-au răsuflat cu toţii uşuraţi.

Omorât pentru că a refuzat o propunere ruşinoasă

Pe la sfârşitul anului 1911, în plin Post al Crăciunului, un eveniment oribil i-a făcut să se cutremure pe gălăţeni – cetăţeni cinstiţi şi ocnaşi, deopotrivă. Şi asta pentru că o crimă cu conotaţii sexuale neobişnuite în epocă s-a petrecut pe 12 decembrie, nu pe-o stradă din oraş, nici în vreo casă respectabilă, ci în închisoarea din Galaţi. Dar să-l lăsăm pe corespondentul local al "Dimineţii” (semnează: "emar.”) să relateze faptele: "Un deţinut, Vasile Surdu, zis Topolenski, adus aici din Brăila, făcând propuneri ruşinoase unui alt deţinut, şi anume Ştefan Buzoianu, acesta l-a lovit. Topolenski, luând atunci un cuţit şi lovind pe Buzoianu, l-a ucis. Sosind la închisoare, domnul prim-procuror, deţinuţii au căutat să dea vina crimei asupra altui deţinut şi nu asupra celui care o săvârşise. Din declaraţiile luate, s-a stabilit că parte dintre deţinuţi, aduşi de la Brăila în localitate, se dedau la acte imorale în închisoarea din acel oraş, iar aici au căutat să atragă în cercul lor şi pe cel ucis. Crima s-a petrecut în dormitorul închisorii.” La vremea respectivă, homosexualitatea era crimă în regulă şi nimeni nu organiza marşuri gay...

In Jurnalul National din 9 decembrie 2011

Citeste si "Cum s-au intersectat talharul Pantelimon, jurnalistul N.D. Cocea si printul Aristide Caradja"
Citeste si "Inchisorile de-acum un veac sau Chestia regimului penitenciar"

duminică, 4 decembrie 2011

Domnul Cocea de vorbă cu Pantelimon


Cum se prezintă Pantelimon

Pantelimon nu e un erou. Nimic în atitudinea, în mişcările lui, în portul, în vorba lui, aminteşte de haiducii mândri şi îndrăzneţi de odinioară. Vremurile legendare au dispărut, şi cu ele, iataganele, pistoalele la cingătoare, fugarii neînstrunaţi şi cuşmele pe-o ureche. În vremea noastră prozaică şi burgheză, însuşi Pantelimon trebuie să se supună obiceiurilor existente şi să cutreiere pădurile în hainele comune ale ţăranului trait o bună parte din viaţă pe la fabrici sau în oraş.
Dar dacă Pantelimon nu are înfăţişarea unui erou, are în schimb, în hainele şi în trăsăturile figurii lui, toată mizeria, toată tristeţea, toată deznădejdea ţăranului alungat, prigonit, jefuit, împilat, fără speranţa unei sorţi mai bune decât în fugă sau în revoltă. Ghemuit lângă trunchiul unui copac, pare obosit şi sfârşit. Dacă n-ar fi puşca cu două ţevi –iar nu un Manlicher, cum susţineau autorităţile – culcată la picioarele lui, nimic n-ar spune că în faţa mea stătea banditul temut, care de trei luni de zile poartă pe urmele lui corpuri întregi de soldaţi şi de jandarmi. Vorbeşte într-un glas încet, cu glas tărăgănat şi ostenit.
Ce l-a îndemnat s-apuce calea codrului
- Ce eram să fac? Am fost condamnat, în lipsă, la un an şi jumătate închisoare. Am fost condamnat pe nedrept. Am întrebat pe unii şi pe alţii dacă pot să scap de temniţă. Unii mi-au spus că am dreptul de opoziţie, alţii că am alte drepturi, şi alţii că nu mai am niciun drept. Nici ei nu ştiu bine. Când veneau să mă ia pe sus, prindeam de veste şi fugeam din sat. Mă întorceam după o bucată de vreme, dar tot pe ascuns, să nu mă prindă. Asta nu mai era trai. Nu spun că nu câştigam de ajuns. Când omul e muncitor, nu moare de foame. Doar nu m-am dat niciodată înlături de la muncă. Dar m-am născut într-un ceas rău. Mi-a fost, pe semne, scris să nu se aleagă nimic de osteneala şi de munca mea. Aşa e croită lumea. La unii prea mult, la alţii, cenuşa în vatră. ŞI nu pot să spun că am fost un rău şi un ticălos. Cât mi-a stat în puteri, am ajutat pe alţii mai nevoiaşi ca mine. Când aveam un ban de prisos, nu-l cheltuiam singur. Câţi oameni nu sunt mai nărăviţi ca mine şi, dacă au noroc, le merg toate din plin. Eu n-am avut noroc.
Pantelimon se opreşte o clipă pe gânduri. Pare dezgustat să mai vorbească şi pare că nu mai are ce să-mi spună.
Îl întreb:
- Dar de ce ai apucat calea codrului şi de ce ai ieşit la drumul mare?
- Apoi ţi-am spus. Vroiau să pună mâna pe mine şi să mă ducă iar la închisoare. Nu vreau să mai văd închisoarea cu ochii. Mai bine moartea. Ce păţeşte omul acolo numai eu ştiu. Din bun, teafăr, ieşi beteag şi cu sufletul oţeţit. Mi-am luat mai bine lumea în cap. N-am plecat din sat să mă apuc de hoţie. Nu mă gândeam la una ca asta. Am trăit, numai Dumenzeu ştie cum, cu ce-mi păstra unul şi altul, şi cu ce găseam în pădure. Într-o zi, mă răzbise foamea şi-am prădat. Dacă e un păcat, îl iau pe suflet. N-am luat de la cel sărac, nici de la vădane, nici de la copii.
Cei bogaţi nu dau de voia lor. Trebuie să-i mai strângi din când în când în chingi ca să mai lase oleacă din ce-au prădat pe spinarea noastră. Când o veni vremea să-mi ispăşesc păcatele, o să fiu cu sufletul împăcat pentru că am dat şi eu, la nevoi, o mână de ajutor şi pentru că n-am trecut pe lângă o casă de creştin fără să las ceva într-însa.
Şi-or aminti măcar ei de mine şi m-or căina dacă m-or trimite la ocnă legile şi bogaţii.
Altceva ce să mai spun?

Complicii lui Pantelimon

- Spune-mi dacă toate prădăciunile la drumul mare care se pun pe seama ta, le-ai făcut singur, sau cu alţii?
- Ce-am făcut, am făcut eu singur. De ce să cadă păcatul pe alţii? O să dau eu seama de tot.
- Cum se face atunci că erai aproape în acelaşi timp şi la Botoşani, şi în Suceava, şi în pădurile Neamţului? Eraţi mai mulţi.
Pantelimon îşi ridică capul.
Simt în întuneric privirea lui pironindu-se asupra mea, ca şi cum ar vrea să-mi citească în suflet.
- Eu îţi vorbesc de mine, nu de alţii. Ce-au făcut alţii, e treaba lor.
Şi Pantelimon tace încruntat.
Am înţeles şi-am schimbat vorba.
- Dar, aşa singur cum eşti, trebuie să o duci greu fără adăpost şi cu poterile după tine.
- Rău, dar tot mai bine ca în temniţă. O zi mănânc, două rabd, şi vremea trece. Pădurea e a mea, nu dau seamă nimănui. Şi poterile…
Nu văd zâmbetul lui Pantelimon, dar din sunetul glasului simt că trebuie să zâmbească.

Jandarmii şi Pantelimon

- Ce să facă poterile în pădurile astea? Mai degrabă găseşti un ac într-un car cu fân. Eu bat potecile şi ei trec pe drumul cel mare. Apoi calcă greu, de li se aude mersul de la o poştă. Şi când păşesc mai pe înfundate, îmi dă de veste domnul căpitan cu automobilul dumisale. Câte-odată au trecut la doi paşi de mine, şi eu râdeam de ei, ascuns în rugi.
Ce să găsească! Dacă le-aş trimite vorbă că sunt în cutare loc, tot n-ar găsi chipul să treacă pe lângă mine fără să mă vadă, fără să mă vadă, sau să mă caute pe jos, când eu aş sta pitit într-un copac. Doar să dea foc pădurilor! Unde mai pui că omaenii ţin cu mine, nu cu dânşii.
- E adevărat. Am vorbit şi eu cu oamenii de prin împrejurimi şi toţi te vorbesc de bine.
Pantelimon îşi ridică privirile şi mă întreabă cu interes:
- Ce spun de mine?
- Te laudă şi n-ar vrea să te vadă încăput pe mânile jandarmilor.
- Săracii! Îndură şi ei destul de pe urma mea, dar mai mult îndură de pe urma lor. Cum poate omul să fie aşa de câinos la inimă? Doar sunt ţărani ca şi noi, şi dacă au pus un mondir pe dânşii, cred că sunt coborâţi cu hârbozul din cer şi că au dreptul să ne taie şi să ne spânzure. Pe mama au bătut-o. Eu n-am bătut pe nimeni şi n-am vărsat sânge de creştin. Dar dacă mi-ar cădea în palmă jandarmul care a bătut-o…!
Pantelimon nu-şi sfârşeşte fraza. Numai puşca strânsă în pumni trosneşte ca o ameninţare. Nu întrerup clipele astea dureroase şi tragice. Apoi continuă el singur, încet, strângând din dinţi, ca şi cum ar vorbi numai pentru dânsul.
- De la mine să-şi mute gândul. N-o să încap pe mâna lor. N-o să mă aibă nici mort în mâna lor. Decât să mai îndur ce-am îndurat, mai bine îmi răpun viaţa singur. Câte-odată nu mănânc zile întregi. Mai bine să nu mănânc, decât să tragă căinii ăştia din carnea mea. Îs fără milă, domnule. N-au suflet în ei. Când îi ştiu prin pădure, mai bine aş vrea să dau ochii cu un mistreţ decât cu dânşii.

Ce va face de-aici înainte

Îl întrerup.
- Şi, cu toate astea, n-o să poţi scăpa multă vreme de mâna lor. Acum, cât e vară, tot poţi să te mai ascunzi. Dar ce-o să faci când s-o rări frunza şi când o începe să sufle vântul iernii?
- Până atunci mai este. Ce-o fi până atunci oi vedea. Oi găsi şi eu un adăpost sau m-oi duce unde s-o vedea cu ochii. Numai pe ei să nu-i văd, încolo e tot una. Am mai fost prin străinătăţi.
Nu mi-e greu să muncesc. Oi mai munci cum am mai muncit, şi mi-oi ţine şi eu viaţa de azi pe mâine. Dacă m-am întors, e pentru că mi-a fost dragă casa şi-am crezut că m-or fi uitat jandarmii şi nu s-or mai ţine dârz de capul meu. Nu m-au uitat însă. Când avem vre-un drept, Statul uită să mi-l dea, dar când avem să luăm ani de închisoare, atunci nu uită. Aşa e cu noi, ţăranii.
Încerc să-l conving că ar putea totuşi să scape de mâinile jandarmilor şi altfel.
- Înţeleg că ţi-e groază de jandarmi. De ce nu încerci să fugi de pe-aici, să te duci, de pildă, la Piatra sau la Bucureşti şi să te predai procurorului? Acolo nu te-ar atinge nimeni. Din contră, ţi-ai uşura mult situaţia. Chiar judecătorii ar fi mai blânzi cu tine, ştiind că te-ai predat singur.
Pantelimon dă din cap.
- Uşor de spus, greu de făcut. Până la Piatra nu sunt tot păduri. Jandarmi sunt însă berechet, slavă Domnului. Tot pe mâna lor aş intra. Şi-apoi, chiar dacă aş ajunge cu bine la Piatra sau, cum spui dumneata, tocmai la Bucureşti, nu m-ar arunca iar la închisoare şi n-aş fi păzit tot de jandarmi?
Cine m-ar scăpa din mânile lor, acolo, când m-ar bate şi m-ar omorî pe înfundate? Porcurorul? Dar ce ştie el de ce se întâmplă la spatele lui? Când m-au închis întâia oară, nu m-au bătut, nu m-am plâns şi nu s-a răstit la mine judecătorul ca să tac, că aşa avem noi, puşcăriaşii, obiceiul să ne vìtăm că ne-a omorât cu o palmă. Dar dacă procurorul, cum spui dumneata, e un om de omenie, de ce a lăsat să se bată oameni nevinovaţi? de ce n-a zis nimic când jandarmii au bătut pe mama mea şi pe frate-meu? Ce-au făcut ei? Au prădat la drumul mare? Au fugit în pădure? De ce i-au bătut? Lasă, domnule! Dumneata eşti din Bucureşti. Acolo o fi lumea altfel. Dar aici, domnul procuror n-aude, nici nu vede cum sunt schingiuiţi ţăranii.
Am tăcut. Ce să-i răspund?
Să-i spun că se înşeală? Aş fi minţit. Să-i făgăduiesc că-I vom lua câţiva avocaţi pe răspunderea noastră? Nu-mi fac iluzii de autoritatea noastră în faţa ilegalităţii autorităţilor. Când mi-am adus aminte că poliţaiul oraşului, în aceeaşi zi, îndrăznise să calce peste toate legile care asigură libertatea cetăţenească şi să-mi declare că mă va izgoni cu forţa din oraş, am înţeles că, dacă cu noi, care cunoaştem legile, care oricum facem parte din clasa stăpânitoare, care avem îndărătul nostru forţa relaţiilor, a presei, a putinţei de a ne apăra, se procedează astfel, cum trebuie să se procedeze cu aceia care, în viaţa lor batjocorită, împilată, strivită de oameni săraci şi neputincioşi, nu găsesc o ureche care să-i asculte, un suflet care să-i înţeleagă şi un tribunal care să le dea dreptate.
Să mai insist pe lângă Pantelimon să se predea, după tot ce cunosc moravurile ţării ăsteia? Mi se pare că aş fi îndeplinit cu cunoştinnţă oficiul mizerabil de agent poliţienesc.

Ultimele cuvinte

N-am să mai insist, prin urmare, dar am simţit nevoia să-i dau o ultimă asigurare că orice s-ar întâmpla, dacă vre-odată se va preda sau va cădea în mâinile justiţiei, să se gândească la mine şi să fie sigur că va găsi departe, al Bucureşti, câţiva avocaţi care să-l apere şi să pledeze pentru dânsul. I-am zis:
- Pantelimon, nu mă priveşte trecutul tău. Ce-ai făcut nu se mai poate întoarce. Ca avocat însă, o să-ţi dau un sfat pentru viitor, ca răspaltă a încrederii pe care ai avut-o în mine. Fereşte-te, Pantelimon, ca de foc, să faci moarte de om. Hoţia la drumul mare e o faptă gravă; poate fi însă însoţită de circumstanţe uşurătoare. Omorul însă nu are, nu va putea avea nicio îngăduire. Pantelimon, să nu omori niciodată!
Şi atunci, am asistat la o scenă mută, care se poate descrie, dar care nu se poate reda în intensitatea ei simplă şi sălbatică.
Pantelimon a ridicat puşca de jos, a cântărit-o, s-a uitat lung la dânsa, apoi încet, cu îndoială, cu nelinişte şi, în sfârşit, cu o mişcare bruscă, a descărcat-o.
Cartuşele au căzut la pământ.
Ce aveam de-acum să ne mai spunem? Toată firea, toată viaţa "banditului"erau în gestul acela.
I-am strâns mâna şi nu mi-a fost ruşine că i-am stâns-o.
Am vorbit câtva de viaţa lui, de nevoile ţăranilor pe care le cunoştea bine, de mama şi de fratele lui. Mi-a spus că, dacă voi scrie la gazetă, să scriu că nu i-e milă atât de viaţa lui pierdută, cât îi e de viaţa celor lăsaţi acasă şi care pătimesc de pe urma lui. Mi s-a plâns că suferă de mâna stângă, care i-a fost rănită în tinereţe.
L-am întrebat încotro are de gând să plece şi mi-a arătat pădurea.
- Pe aici, încolo.
- Nu ştii unde?
- Nu ştiu…
L-am îndemnat, dacă va avea vreodată ceva nou să ne spună, să scrie pe adresa ziarului "Dimineaţa" la Bucureşti.
Şi cum vremea trecea repede şi se făcea de ziuă, ne-am despărţit, el pierzându-se în negura pădurii, eu întorcându-mă pe alt drum spre Târgul-Neamţ.

Întoarcerea în oraş

Am intrat pe bariera oraşului încă pe întuneric. Oraşul dormea ca mort. Nici drumeţi rătăciţi, nici procesiuni de câini, nici ţipetele stridente ale gramofonului.
M-am aruncat îmbrăcat în pat şi am aşteptat, cu ochii pironiţi în tavan, cu sufletul fericit şi uşor ca pana, revărsatul zilei. Numai când lumina zilei năvăli victorioasă în odaie, am lăsat storurile, m-am dezbrăcat şi am căzut ca mort în aşternut.
Uitasem însă uşa deschisă şi servitoarea m-a trezit de dimineaţă.
Pe la zece, am plăcerea să primesc vizita domnului poliţai Coroi, care mi-a mărturisit cu tristeţe că descinderile autorităţilor din aceeaşi noapte fuseseră deznădăjuitor de infructoase. Pantelimon nu fusese găsit. Cine ştie unde se ascunde!
Coborându-ne în restaurant, am schimbat un salut prietenesc cu simpaticul căpitan de jandarmi şi am comunicat domnului poliţai că sunt cu totul la dispoziţia domniei sale.
- Mi-am făcut bagajele şi n-aveţi decât să daţi ordinele necesare ca să fiu însoţit de agenţii dumneavoastră până la gară.
Văzându-mă aşa de dispus să plec, domnul Coroi a crezut că e mai bine să uzeze cu mine de diplomaţie provincială.
- Să plecaţi? De ce? Nu vă alungă nimeni. Puteţi pleca, sigur, dacă vreţi. Eu respect libertatea presei!

Sărmana libertate.

I-am făcut cunoştinţă o ultimă dată în Târgul-Neamţ când, ducându-mă la poştă să anunţ ducându-mă la poştă să anunţ telegrafic direcţia "Dimineţii" că m-am "întâlnit cu persoana în chestie", bieţii amploiaţi, în lipsa dirigintelui, întorceau telegrama pe toate feţele şi nu îndrăzneau s-o primească.
Au primit-o, în sfârşit, şi-am putut să plec, nu însă fără să mă răzbun puţin şi să fac o ultimă festă inteligenţilor emisari ai domnului Panaitescu.
Pe agentul domniei sale V. Gologan şi proaspătul meu prieten, am putut să-l fotografiez, cu consimţământul lui, chiar în uşa localului poliţiei din Târgul- Neamţ şi, după cererea lui, între două respectabile doamne, flirturile sale.
Ziarul guvernamental "Epoca" nu va mai putea să contesteze astfel existenţa sau prezenţa la Târgul-Neamţ a acestui agent.
Iar, pe de altă parte, trecând la o parte pe complicele meu, înaltul personaj de la Siguranţă, i-am şoptit misterios la ureche:
- Victoria e a noastră! Zilele astea vei primi o scrisoare de la Pantelimon!
- Cum? Ai vorbit cu dânsul?
- Ce-ţi pasă? Vei primi scrisoarea. Numai să nu pleci la Bucureşti.
- Nu…rămân aici…
Şi înaltul personaj de la Siguranţa generală a Statului român se făcu mai întâI galben, apoi roşu de mulţumire, de fericire, de speranţă.
Mi-a strâns mâna tare, pe furiş.
Dacă nu i-o fi luat-o jandarmii înainte, probabil că şi astăzi aşteaptă scrisoarea lui Pantelimon.

Semnat: N.D. Cocea

Din "Dimineaţa" din 8 august 1911

Citește și articolul "Cum s-au intersectat tâlharul Pantelimon, jurnalistul N.D. Cocea și Prințul Aristide Caradja"
Citește și "Închisorile noastre"

Cum s-au intersectat tâlharul Pantelimon, jurnalistul N.D. Cocea şi prinţul Aristide Caradja


Nu era nici Andrii Popa, nici vestitul haiduc Şapte-Cai, nici Robin Hood şi nici Zigomar, eroul celebru al lumii de celuloid de la început de veac, care a fost modelul lui Zorro de mai târziu. Era doar fiul unei ţărănci dintr-un sat de pe lângă Humuleştii lui Creangă, dar a pus ţara pe jar când s-a apucat de tâlhării la drumul mare. Îi ataca pe negustori şi pe arendaşi, îi păcălea pe jandarmi, stătea de vorbă cu prinţii, în inima codrilor, şi-şi dădea întâlnire cu ziariştii în umbra zidurilor de mănăstire. Pantelimon, banditul, a ţinut pagina ziarelor o vară şi-aproape o toamnă întreagă, până "s-a dat prins" şi-a ajuns la ocnă, pentru ani grei.
Exact acum o sută de ani, pe 21 noiembrie 1911 - şi tot într-o zi de luni -, presa românească se-ntrecea să anunţe prinderea banditului Thoader Pantelimon, de loc din Răuceştii Neamţului. Trădat de-un tovarăş, înconjurat de jandarmi, se lăsase prins în seara zilei de 19 noiembrie, în satul Plopu, din comuna Căbeşti, aflată la vremea aceea în judeţul Tutova.
Povestea banditului care a terorizat şase judeţe şi zeci de sate s-a încheiat atunci. De început a început prin vară. Mai întâi ca un simplu fapt divers. Patru bărbaţi – raşi şi frezaţi (ce mai deghizament pentru nişte ţărani bărboşi ce se aflau ei, până atunci!) - au atacat casa unui neguţător de pe lângă Hârlău. Apoi au venit veşti despre alte şi alte netrebnicii care se întâmplau, până când capul răufăcătorilor a început să aibă chip şi nume. El era "banditul Pantelimon", pentru care se mobilizau trupe de jandarmi şi se făceau potere formate din localnici, doar-doar l-or prinde, ori prin ţinutul Sucevei, ori prin cel al Neamţului, al Ieşilor, al Botşenilor, al Tutovei sau al Tecuciului. Dar, cum aveau să remarce jurnaliştii de la "Dimineaţa" (ziarul condus de Constantin Mille, avându-l ca vedetă de necontestat, la vremea aceea, pe N.D. Cocea), "jandarmii lui Panaitescu" (ministrul de resort al epocii) erau tot atât de sprinteni ca şi "jandarmii lui Offenbach", adică ajungeau întotdeauna cu cinci minute mai târziu.
Veştile sosite din ţară de la corespondenţi erau contradictorii. Ba se zicea că banditul a mai săvârşit o fărădelege, ba se dovedea că altu-i de vină. Ba era prins unul de-avea – curată coincidenţă! - şi-acelaşi nume, şi-acelaşi chip, ba se arăta că acela nu era decât un cinstit negustor, pornit la treaba lui, care avusese nenorocul de a face popas exact la câţiva kilometri distanţă de locul unei alte tâlhării. Luau jăndarii la "îndeaproape cercetare" pe rudele şi prietenii împricinatului, dar oamenii mai degrabă se lăsau trimişi ei la temniţă pentru complicitate şi tăinuire, decât să spuie unde e ascuns nelegiuitul. Situaţia devenise atât de încordată, încât unul dintre cei mai mari publicişti ai vremii, N.D. Cocea, porneşte el însuşi spre ţinutul Neamţului, în căutarea banditului.
Ziarul "Dimineaţa" al lui Const. Mille avea o vădită orientare de stânga, aşa că subiectul i se potrivea "mănuşă". Banditul nu era un simplu hoţ la drumul mare. El trebuia creionat în tuşe dulci-aspre, încât cititorul să-l placă şi să ţină cu el. Şi era nevoie de cel mai bun condei al publicaţiei pentru asta. "Aseară, cu trenul de 10 şi 5, cunoscutul publicist d. N.D. Cocea a plecat în Moldova în căutarea banditului Pantelimon", era publicat pe prima pagină a ediţiei din 8 august 1911. Publicistul era decis să afle, "din însăşi gura lui Pantelimon motivele care l-au îndemnat să apuce calea aspră şi primejdioasă a codrului", convins fiind că apariţia unui bandit de-o asemenea anvergură, care să câştige simpatia sătenilor prin acte de curaj şi generozitate, "este dovada netăgăduită a întinsei noastre cangrene sociale". "Ca în vremurile stăpânirii geceşti de odinioară, un om se ridică din mijlocul poporului, îşi asumă dreptul să împartă bunurile şi dreptatea aşa cum înţelege el şi în faţa acestui om nu vedem decât autorităţi neputincioase, aidoma poterilor de odinioară, şi o ţărănime mută, tăcută".
Probabil că banditul nu era chiar un Robin Hood şi motivele lui nu erau dintre cele mai generoase. Se ştia despre el că lucrase o vreme în armată, unde delapidase nişte bani şi făcuse nişte ani de temniţă. Întors acasă, nu stătea prea mult în sat, căci orice aluzie la condiţia lui de fost puşcăriaş îl înfuria şi-şi lua câmpii. Maică-sa, Catinca, îl iubea necondiţionat, dar nici ea nu ştia întotdeauna pe unde-i umblă feciorul.
E posibil ca tâlhăriile lui Pantelimon să fi început mai demult, dar să nu fi atras atenţia. La ceasul acela însă presa avea nevoie de un erou şi l-a găsit în persoana acestui bandit carismatic. Cel puţin aşa se vedea de la Bucureşti.

Ce a văzut ND Cocea

O dată ajuns înaintea lui – e de povestit şi felul în care publicistul reuşeşte la rându-i să-i fenteze pe "agenţii lui Panaitescu" şi să se întâlnească, undva pe lângă Mănăstirea Neamţului, cu Toader Pantelimon – N.D. Cocea îl studiază atent şi îi face portretul (diferit de cel al eroului pe care îl căutase): "Pantelimon nu e un erou. Nimic în atitudinea, în mişcările, în portul, în vorba lui nu aminteşte de haiducii mândri şi îndrăzneţi de odinioară. Vremurile legendare au dispărut şi cu ele iataganele, pistoalele la cingătoare, fugarii neînstrunaţi şi cuşmele pe o ureche. În vremea noastră prozaică şi burgheză, însuşi Pantelimon trebue să se supuie obiceiurilor existente şi să cutreiere pădurile în hainele comune ale ţăranului trăit o bună parte din viaţă pe la fabrici sau în oraş. Dar dacă Pantelimon nu are înfăţişarea unui erou, are în schimb în hainele şi în trăsăturile figurei lui toată mizeria, toată tristeţea, toată deznădejdea ţăranului alungat, prigonit, jefuit, împilat fără speranţa unei soarte mai bune, decât în fugă sau în revoltă. Ghemuit lângă trunchiul unui copac, pare obosit şi sfârşit".
În ediţia online a Jurnalului Naţional veţi regăsi o parte dintre articolele care au făcut deliciul publicului, acum o sută de ani. Reportajele pitoreşti pe care N.D. Cocea le scrie (despre întâlnirea cu Pantelimon, dar şi cu mama acestuia, despre prânzul luat cu căpitanul Chiriac, "urmăritorul” tâlharului) par mai degrabă file de poveste, decât istorii reale (acum, e ştiut că N.D. Cocea mai înflorea când şi când adevărul – vezi mitul celor 11.000 de ţărani ucişi în 1907). La fel cum desprinsă de realitate este şi povestea întâlnirii dintre banditul Toader Pantelimon şi prinţul Aristide Caradja (cunoscut pentru colecţia lui de lepidoptere, peste 250.000, aflată azi în patrimoniul Muzeului Grigore Antipa), când Prinţul se oferă să-i obţină graţierea, dacă se predă. Dar, vorba unui humuleştean, care vorbeşte-n pagina de ziar ca din cartea lui Creangă: "Apoi, dă! ce să cred eu, d-le Ioane? Dacă l-ar fi poftit prinţul la masă, poate că Pantelimon l-ar fi ascultat, dar la temniţă... omului i-a fi venit mai greu... fireşte! căci e foarte uşor să fii galanton... la spatele altuia!”
Poftit, nepoftit, Pantelimon tot la temniţă a ajuns. Dar se zice că înainte de a ajunge în închisoare, l-a sărutat un jandarm. Tocmai căpitanul Ion, cel căruia i s-a predat. Cică banditul i-ar fi zis: "Să nu mă baţi!”. Iar căpitanul i-ar fi răspuns tâlharului cetluit: "Nu te bat. Ba, iaca, am să te şi sărut”, şi i-a cuprins obrajii în palme, pupându-l în văzul tuturor. A fost ultimul gest blând de care a avut parte, înainte de a fi închis pentru douăzeci de ani la ocnă grea.

În Jurnalul Național din 21 noiembrie 2011

Citește și articolul "Domnul Cocea de vorbă cu Pantelimon"
Citește și articolul "Închisorile de-acum un veac sau Chestia regimului penitenciar"

Închisorile noastre


Ideea reorganizării sistemului nostru penitenciar lansată de oameni competenți, în frunte cu dl. A. Farra, directorul general al închisorilor, deși nu este tocmai nouă la noi – căci sub acest raport fiind înapoiați s-au propus și se tot propun reorganizări – ideea reorganizării zic, are o importanță deosebită nu numai pentru restrânsul cerc al oamenilor inițiați în această chestiune, ci și pentru marele public.
Criminalitatea, care notează la noi un procent rușinos și pare-că crescând, cheamă în numele unei sfinte datorii sociale, pe toți intelectualii, pe toți oamenii de stat, fără distincție de culoare politică, ca să combată acest îngrozitor flagel.
“Ceea ce se spunea în Franța acum 35 de ani – zice dl prof. I. Tanoviceanu – putem să spunem și noi despre țara noastră cu mai mult drept cuvânt, fiindcă după cum am arătat în diferite studii ale noastre, din diferite cauze, nicăieri criminalitatea nu a crescut cu o mai mare repeziciune ca în țara noastră. Prin urmare putem să zicem că și la noi ar fi o crimă să nu ne îngrijim de mersul criminalității în țara noastră. Trebuie ca persoanele autorizate, fără distincțiune de partide politice și de idei științifice, să-și dea mâna în privința combaterii marelui flagel”.
Dar – lucru este cunoscut – criminalitatea intrând în cadrul unor discuțiuni pur doctrinare, sunt distinși oameni care le discută, fără a aviza la mijloace și fără a se întreprinde o acțiune practică pentru remedierea răului. Prezumția de drept ce o facem că Societatea pedepsind pe individ pentru fapta sa, se gândește la pilduirea semenilor, nu este un fapt isprăvit. Crimnalul care-și face osânda izolat de restul Societății, cioplind bulgării de sare în fundul ocnei, ori cheltuindu-și vremea în altă muncă grea, nu poate fi pentru noi simplul semen cu porniri rele, cu simțul pervertit, plecat ca să-și ispășească fapta. Morala socială ne arată că în fundul ocnei, acolo unde rătăciții și pleava societății își duc amarul, condamnatul nu trebuie părăsit dintr-un motiv îndoit: 1. Pentru că ocnașul isprăvindu-și pedeapsa trebuie să devie lui și familiei lui folositor. 2. Că avem a-l forma pe condamnat astfel ca transplantându-i geniul bun în suflet, schimbându-i pornirile, să-l facem inofensiv și incapabil de a transmite prin contagiune, semenilor lui, perversiunea de odinioară. Totuși, la noi lucrurile se schimbă. Condamnatul care tot timpul pedepsei a fost moralmente părăsit revine în mijlocul Societăți același și devine prin excelență recidivist. Dovada ne-o face dealtfel faptul că la noi recidiva, ca și criminalitatea, este în creștere. Această creștere a numărului recidiviștilor merită deosebită atenție mai ales dacă ținem seamă nu numai de procentul creșterii, dar și de faptul că recidiviștii de tot soiul, în arestele noastre, sunt adevărate focare de contagiune, care transmit unui mare număr de condamnați la pedepse mici, capabili de a fi readuși pe calea binelui, geniul răului. Cel puțin așa mărturisesc acei care au studiat chestia în închisori și găsesc o mare vină ușurinței cu care recidiviștii împestrițează mai toate închisorile noastre. Această vină la rândul ei se transformă în “păcat de neiertat”, căci răul care la noi ia proporțiile unui adevărat flagel, răstoarnă însăși principiul pedepsei și al regimului ei special. Regimul nostru penitenciar are deci lacune mari, pe care dealtfel nici Directorul general al Închisorilor după un aprofundat studiu și minuțioase cercetări nu s-a sfiit să le mărturisească. Din contră, d-sa a făcut apel la toți oamenii care se ocupă cu chestiile penitenciare și de drept penal să concentreze activitatea laolaltă, pentru ca “acum sau mai târziu” să se înfăptuiască reorganizarea închisorilor.
Ce e drept, regimul închisorilor noastre, dacă conține multe lacune, apoi nu este tocmai detestabil. De la primele începuturi înfăptuite sub domnia lui Grigore Ghica, începând cu primele planuri făcute de Tr. Dodun de Perieres, și până astăzi, am realizat sub acest raport multe îmbunătățiri și până la un punct am cules multe roade. Astăzi, închisorile noastre nu mai sunt pivnițe întunecoase, nesigure, în care se încuibă toate molimele. Sunt, precum o bună parte din ilustrațiunile noastre dovedesc, clădiri mari, solide, igienice. Ele sunt prevăzute cu ateliere în care condamnații lucrează, pentru că se știe că nimic nu abate pe condamnat de la calea rea decât munca. Un condamnat, asupra căruia toate mijloacele de moralizare au fost întrebuințate și au rodit, iese din închisoare pe lângă cetățeanul vrednic și omul care a putut agonisi câțiva bani. Mulți s-au plâns însă că regimul nostru penitenciar așa cum se aplică iar nu așa cum este conceput, este prea tolerant, și că așa cum este prilejuiește multor rău făcători să-și găsească în închisori un refugiu, unde să poată plănui în linște fape rele.
“Mulți vin la închisoare – zice Dl. S. Niculescu, într-un articol din Revista Penitenciară - spunând că afară n-au ce face și fiindcă aici au tot ce le trebuie: locuință bine aerisită, hrană bună, îmbrăcăminte curată, căldură, iar când se îmbolnăvesc, un doctor și medicamente la dispoziție, în timp ce afară trebuie să muncească. Ori, când se știe că în închisoare pot avea totul fără muncă și fără nici o grijă, pentru ce ar munci când sunt liberi?”
De acest lucru se va ține desigur seama la reorganizarea închisorilor. Pentru că această toleranță nu este alta decât elastica aplicare a legii, găsim necesar să adăogim că ea se datorește în mare parte personalului numeros administrativ al închisorilor. Se știe că cea mai mare parte a acestor slujbași – majoritatea – n-are pregătire necesară, ba ceva mai mult, nici cunoștințele generale necesare oricărui slujbaș. Aceasta o afirmăm nu numai noi, dar chiar înalți funcționari din Administrația Centrală a Închisorilor, care văd în lipsa de pregătire specială a personalului un mare rău.
Vorbind despre închisori trebuie să amintim desigur despre închisorile de minori. Acestea merită o atenție deosebită pentur că ele în multe cazuri sunt prima școală în care se dezvoltă criminalul, recidivistul incorigbil, și că, deci, trebuiesc astfel organizate ca educațiunea și ridicarea morală urmărită în aceste închisori să nu mai fie o simplă ficțiune. Ce e drept, vlăstarul tânăr are din naștere instinctul către rău. Rolul familiei este tocmai acela de a-i deschide drumul în viață, a-l susține la primii pași și a-i forma caracterul. Sunt totuși împrejurări în care rolul familiei este foarte umil, vlăstarul ieșit poate dintr-o tulpină sănătoasă, apucă singur, mânat parcă de un “duh rău” pe alte căi și ajunge după puține sforțări la pușcărie. Fie că familia nu poate să folosească copilului, fie că ea adeseori îi slujește de școală rea, elementul rău trebuiește înarmat cu altă educație, pentru că frăgezimea vârstei îi îngăduie să o primească, și nimic nu poate fi mai ușor la un minor cu apucături rele decât readucerea lui pe calea adevărată, atunci când măsurile de reparare, doza lor și mijloacele întrebuințate sunt suficient și cu pricepere administrate. Minorul condamnat, de pildă unul care prin concurarea împrejurărilor nenorocite ajunge la închisoare, se vede în contact cu altul – criminalul ordinar și precoce – și ceea ce învață de la acesta este școala crimei, brodată pe cele mai fanteziste planuri, care izvorăsc cu mai multă ușurință la minori decât la adulți. Atâta timp cât nu se face o selecțiune printre condamnații minori, o selecțiune după felul și apucăturile fiecărui condamnat, contagiunea cu urmările-i dezastruoase nu va putea fi evitată.
Rolul închisorii de minori nu este încă terminat. El n-are numai menirea de a reține între zidurile groase pe minor, pe timpul de ispășire. Este – dacă se poate spune astfel – purgatoriul care să purifice sufletele dezmoșteiților, în așa chip încât ei să devie iarăși “oameni”. Alături de munca de orice soi (agricolă, industrială) școala vine să ofere cultura generală și educația propriu-zisă. Dar cum poți face aceasta cu spirite reclacitrante, genii rele, pornite veșnic spre rău? Tocmai aci stă meșteșugul: să faci să rodească sămânța și într-un teren pietros și plin de buruieni. Conferințele și predicile religioase ar trebui să fie cât mai numeroase ca să se împlânte cât mai adânc în sufletele acestor nenorociți, pe care Societatea dacă i-a pierdut pentru o parte din vreme, nu-i dorește să-i vază pierduți pentru totdeauna și pururea o primejdie pentru semenii lor, să împlânte zic moralul pe care nu-l au. Cât pentru biblioteci, desigur rolul lor devine necontestat în închisori, deși asupra acestui punct s-a vorbit și s-a făcut prea puțin la noi. Adeseori cetitul are mai multă influență asupra condamnaților decât toate vorbele și sfaturile ce li se dau.
Nu putem zice că suntem cu totul înapoiați în materie penitenciară și de aceea puțina importanță ce se dă bibliotecilor ni se pare cel puțin curioasă. Deși în aparență se pare că cheltuiala pe care Statul o face cu închisorile este ca să-i zicem așa... gratuită, totuși cu cât această cheltuială va crește, cu atât se va ajunge mai curând la desăvârșirea regimului nostru penitenciar adaptat la nevoile noastre.
În legătură cu închisorile este locul să vorbim acum despre așa-zisele “societăți de patronaj”. Cine a văzut în viață un ocnaș reîntors în satul lui, hulit de oameni, dezorientat, căzut ca dintr-o altă lume, poate pricepe bine însemnătatea unei asemenea societăți. S-a văzut multe cazuri în care ocnașul sau condamnatul la închisoare, reîntors printre ai lui, s-a văzut străin, stingher, lipst de cuvânt de încurajare, purtând veșnic pe frunte pecetea osândei, și atunci ce-a făcut? A intrat din nou în păcat.
Trecerea din lumea cea de muncă și de ispășire grea în aceasta a noastră plină de libertate și de voie-bună, este anevoiasă și ea trebuie înlesnită de cineva. Aici începe rolul Societăților de patronaj, care iau sub aripa lor pe acei reîntorși din locurile ispășirii, care le procură de lucru și care – adeseori prin mari sforțări - îi redau Societății și familiei oameni muncitori și cinstiți. Aceste Societăți de patronaj au o înaltă misiune morală și socială, și în toate țările civilizae se găsesc asemenea societăți, conduse de intelectuali și de oameni de bine. Trei sferturi din șansa pe care o are condamnatul de a nu cădea în recidivă este câștigată de Societatea de Patronaj. S-au pus bazele – ce e drept - și la noi, acum câtăva vreme, unei asemenea Societăți, din inițiativa Mitropolitului Moldovei. Nu știu dacă și acest modest început n-ar avea nevoie de mai multă energie, pentru a interveni cu folos și mai din vreme în ajutorul atâtor pierduți, care se reîntorc iarăși spre calea pierzării. Începutul făcut la Iași a fost totuși saluat cu multă căldură și așa cum a izvorât este o dovadă mai mult că suntem în plină prefacere a vieții noastre sociale.
Pentru a încheia aceste rânduri trebuie să ne exprimăm mulțumirea ce o simțim față de “Revista penitenciară și de drept penal” care reunind o sumă de oameni competenți în asemenea materie și-au propus să studieze doctrinar și practic nevoile și lacunele actualului sistem penitenciar, pentru a-l înlocui cu un altul mai perfect și mai bine adaptat nevoilor noastre. Ce e drept, bunăvoință, muncă și energie se vede din partea multora. {i din această bunăvoință am avea mult de folosit dacă jocurile politice n-ar căuta teren și în aceste chestiuni, care în nici un caz nu pot fi susceptibile de influență politică. Rămâne ca statul și numai statul să intervie în această chestiune înlesnind și dând putința ca treptat măsurile de îndreptare să se traducă în fapt spre binele tuturor. Este de văzut numai dacă această acțiune salutară de a reorganiza sistemul nostru penitenciar nu va fi stânjenită în mersul ei, fie de capriciile fluctuațiilor politice, fie din alte motive. Până atunci, începutul acțiunii este bun salutar și nu dorim decât ca să fie desăvârșit într-un timp cât se poate mai scurt.

(articol din “Ilustrațiunea română”, februarie 1912)
Citește și articolul Închisorile de-acum un veac sau "Chestia regimului penitenciar"

Închisorile de-acum un veac sau "Chestia regimului penitenciar"


Cu o sută de ani în urmă, situaţia sistemului penitenciar românesc devenise subiect de presă la ordinea zilei. Pe tot parcursul anului 1911, pe prima pagină a ziarelor ("Dimineaţa”, "Universul”... ) dar şi în interiorul periodicelor timpului (precum "Ilustraţiunea română) reveneau ştirile incendiare despre revoltele ce aveau loc în închisorile din ţară, la Galaţi, la Brăila, la Ocnele Mari, la Văcăreşti, dar mai ales la Doftana. Lucrurile erau mult mai calme la Plătăreşti, unde funcţiona o închisoare de femei.
Revoltele nu erau o noutate. Şi în 1910 fusese la fel, şi în 1909 – la fel cum probabil, dacă am cerceta presa şi din anii de dinainte, vom întâlni situaţii asemănătoare. Iată, de pildă, această relatare de pe prima pagină din "Dimineaţa” din 9 ianuarie 1911, despe "Răscoala de la penitenciarul Doftana”: "Direcţia penitenciarului Doftana a comunicat telegrafic pachetului local că deţinuţii din acest penitenciar s-au răsculat din nou. Deţinuţii refuză să intre în celule, ei s-au postat pe coridoare, înarmaţi cu ciomege şi instrumente, nelăsând pe nimeni să pătrundă până la ei. Pentru ca să nu se întâmple vreo evadare, s-au dublat gărzile. (…) Imediat ce s-a anunţat revolta condamnaţilor de la Penitenciarul Doftana, au plecat la faţa locului dnii Farra, director general al Inchisorilor, şi procuror Nicu Păunescu”. Iată ce declară acesta din urmă: "Condamnaţii corecţionali în număr de 120 s-au revoltat de aseară întrebuinţând acelaşi sistem ca anul trecut: adică nu au mai voit să intre în celule. Ei au stat adunaţi în grupuri pe coridoarele penitenciarului. Cauza revoltei este că condamnaţii pretind să se suprime regimul celular (care presupunea punerea în fiare a puşcăriaşului şi privarea de orele de muncă sau de plimbare în curtea închisorii, timp de mai multe zile – n.r.). Până în prezent nu s-a stabilit cine sunt instigatorii acestei răzvrătiri (se va dovedi ulterior că unul dintre instigatori era chiar primul gardian, ce va fi şi destituit – n.r.). În urma sfaturilor blânde date de d. director general şi de mine, condamnaţii s-au supus, intrând în celulă de astăzi la orele 5 după-amiază, astfel revolta s-a potolit”. Ca şi altădată, capii revoltelor, în număr de zece, au fost băgaţi la carceră pentru 10 zile, iar ceilalţi participanţi la răscoala din închisoare, numai pentru 15 zile.
Probabil că autorităţile au răsuflat uşurate, sperând că măsura coercitivă îi va potoli. Însă după exact 15 zile, presa titrează: "Noua revoltă de la Doftana”. Pe scurt, lucrurile au stat astfel: în momentul în care "se împlinea osânda pentru o parte din condamnaţi”, urmând să le fie scoase "fiarele”, deţinuţii sparg uşile celulelor, pătrund în interiorul închisorii, îi eliberează pe ceilalţi. Ei acuză întârzierea cu care le-au fost scoase fiarele (nu în zorii zilei, cum s-ar fi aşteptat, ci la amiază). "Deţinuţii revoltaţi s-au împărţit în două grupe. Un grup care cuprinde pe ocnaşi şi pe recidivişti s-a închis în ateliere şi nu voieşte a se preda până la sosirea directorului general al închisorilor. Al doilea grup care cuprinde 15 condamnaţi se plimbă prin curtea penitenciarului...”. Evadarea este însă imposibilă. S-a format un dublu coridor de pază, s-au blocat toate ieşirile şi se aşteaptă şi ajutoare de la Ploieşti. Vor veni conduse chiar de căpitanul de jandarmi Ţiuleanu. Procurorul şef din Prahova, Atanasiad, procurorul Zagoritz şi directorul general al închisorilor, Farra, pornesc imediat spre Doftana. Revolta e înăbuşită, dar către sfârşitul anului, în octombrie, Doftana fierbe din nou. De data aceasta, deţinuţii iau chiar, pentru scurtă vreme, un ostatic dintre gardieni. Sunt însă dezarmaţi, iar capii revoltelor ajung în lanţuri, în carceră. Interesant e că, de data asta, dintre cei doisprezece conducători ai răscoalei, patru abia ce fuseseră trimişi acolo, disciplinar, de la penitenciarul din Galaţi, pentru că... iniţiaseră o revoltă.
Era clar ca "bună ziua” că se cerea o schimbare a sistemului. Regimul penitenciar nu mai fusese reformat de la Grigore Ghica al IV-lea (Grigore Dimitrie Ghica - domnitor al Ţării Româneşti între 1822-1829). Şi oricât se încercase în timp îmbunătăţirea lui, era de mult depăşit, anacronic. Realitatea asta o simţeau pe pielea lor puşcăriaşii, o răsuceau pe toate părţile jurnaliştii şi-i căutau rezolvare specialiştii din domeniu. Creşterea criminalităţii, creşterea ratei de recidivă - sunt puse pe seama unui sistem deficitar. Nu se lucrează la asanarea morală a celor ajunşi în puşcărie – scriu jurnaliştii. Închisorile de minori, şcolile de corecţie (cum este cea de la Mislea) – par să fie adevărate şcoli ale criminalităţii. "Vorbind despre închisori trebuie să amintim desigur despre închisorile de minori. Acestea merită o atenţie deosebită pentru că ele în multe cazuri sunt prima şcoală în care se dezvoltă criminalul, recidivistul incorigibil, şi că, deci, trebuie astfel organizate ca educaţiunea şi ridicarea morală urmărită în aceste închisori să nu mai fie o simplă ficţiune”, scrie "Ilustraţiunea română”, în vreme ce în periodicul de specialitate "Revista penitenciară şi de drept penal” crede că sistemul e ineficient din motiv de... "blândeţe”: "Mulţi vin la închisoare (zice S. Niculescu, o notorietate în criminalistică, în epocă - n.r.) spunând că afară n-au ce face şi fiindcă aici au tot ce le trebuie: locuinţă bine aerisită, hrană bună, îmbrăcăminte curată, căldură, iar când se îmbolnăvesc, un doctor şi medicamente la dispoziţie, în timp ce afară trebuie să muncească. Ori, când se ştie că în închisoare pot avea totul fără muncă şi fără nici o grijă, pentru ce ar munci când sunt liberi?”
La sfârşit de an 1911, problema închisorilor - "chestia regimului penitenciar”, cum i se spunea în epocă - era încă o simplă temă de dezbatere, ridicată deopotrivă de jurnalişti şi de jurişti, de penalişti, de temniceri. Când şi când, de puşcăriaşi şi de familiile lor. Ea va continua să fie atacată, ca atare, şi în 1912, schimbările fiind vizibile, pic cu pic, până către începutul războiului cel mare (pe care nimeni nu-l prevedea, încă...)

In Jurnalul National din 2 decembrie 2011
Citește și articolul Închisorile noastre.