duminică, 4 decembrie 2011

Închisorile noastre


Ideea reorganizării sistemului nostru penitenciar lansată de oameni competenți, în frunte cu dl. A. Farra, directorul general al închisorilor, deși nu este tocmai nouă la noi – căci sub acest raport fiind înapoiați s-au propus și se tot propun reorganizări – ideea reorganizării zic, are o importanță deosebită nu numai pentru restrânsul cerc al oamenilor inițiați în această chestiune, ci și pentru marele public.
Criminalitatea, care notează la noi un procent rușinos și pare-că crescând, cheamă în numele unei sfinte datorii sociale, pe toți intelectualii, pe toți oamenii de stat, fără distincție de culoare politică, ca să combată acest îngrozitor flagel.
“Ceea ce se spunea în Franța acum 35 de ani – zice dl prof. I. Tanoviceanu – putem să spunem și noi despre țara noastră cu mai mult drept cuvânt, fiindcă după cum am arătat în diferite studii ale noastre, din diferite cauze, nicăieri criminalitatea nu a crescut cu o mai mare repeziciune ca în țara noastră. Prin urmare putem să zicem că și la noi ar fi o crimă să nu ne îngrijim de mersul criminalității în țara noastră. Trebuie ca persoanele autorizate, fără distincțiune de partide politice și de idei științifice, să-și dea mâna în privința combaterii marelui flagel”.
Dar – lucru este cunoscut – criminalitatea intrând în cadrul unor discuțiuni pur doctrinare, sunt distinși oameni care le discută, fără a aviza la mijloace și fără a se întreprinde o acțiune practică pentru remedierea răului. Prezumția de drept ce o facem că Societatea pedepsind pe individ pentru fapta sa, se gândește la pilduirea semenilor, nu este un fapt isprăvit. Crimnalul care-și face osânda izolat de restul Societății, cioplind bulgării de sare în fundul ocnei, ori cheltuindu-și vremea în altă muncă grea, nu poate fi pentru noi simplul semen cu porniri rele, cu simțul pervertit, plecat ca să-și ispășească fapta. Morala socială ne arată că în fundul ocnei, acolo unde rătăciții și pleava societății își duc amarul, condamnatul nu trebuie părăsit dintr-un motiv îndoit: 1. Pentru că ocnașul isprăvindu-și pedeapsa trebuie să devie lui și familiei lui folositor. 2. Că avem a-l forma pe condamnat astfel ca transplantându-i geniul bun în suflet, schimbându-i pornirile, să-l facem inofensiv și incapabil de a transmite prin contagiune, semenilor lui, perversiunea de odinioară. Totuși, la noi lucrurile se schimbă. Condamnatul care tot timpul pedepsei a fost moralmente părăsit revine în mijlocul Societăți același și devine prin excelență recidivist. Dovada ne-o face dealtfel faptul că la noi recidiva, ca și criminalitatea, este în creștere. Această creștere a numărului recidiviștilor merită deosebită atenție mai ales dacă ținem seamă nu numai de procentul creșterii, dar și de faptul că recidiviștii de tot soiul, în arestele noastre, sunt adevărate focare de contagiune, care transmit unui mare număr de condamnați la pedepse mici, capabili de a fi readuși pe calea binelui, geniul răului. Cel puțin așa mărturisesc acei care au studiat chestia în închisori și găsesc o mare vină ușurinței cu care recidiviștii împestrițează mai toate închisorile noastre. Această vină la rândul ei se transformă în “păcat de neiertat”, căci răul care la noi ia proporțiile unui adevărat flagel, răstoarnă însăși principiul pedepsei și al regimului ei special. Regimul nostru penitenciar are deci lacune mari, pe care dealtfel nici Directorul general al Închisorilor după un aprofundat studiu și minuțioase cercetări nu s-a sfiit să le mărturisească. Din contră, d-sa a făcut apel la toți oamenii care se ocupă cu chestiile penitenciare și de drept penal să concentreze activitatea laolaltă, pentru ca “acum sau mai târziu” să se înfăptuiască reorganizarea închisorilor.
Ce e drept, regimul închisorilor noastre, dacă conține multe lacune, apoi nu este tocmai detestabil. De la primele începuturi înfăptuite sub domnia lui Grigore Ghica, începând cu primele planuri făcute de Tr. Dodun de Perieres, și până astăzi, am realizat sub acest raport multe îmbunătățiri și până la un punct am cules multe roade. Astăzi, închisorile noastre nu mai sunt pivnițe întunecoase, nesigure, în care se încuibă toate molimele. Sunt, precum o bună parte din ilustrațiunile noastre dovedesc, clădiri mari, solide, igienice. Ele sunt prevăzute cu ateliere în care condamnații lucrează, pentru că se știe că nimic nu abate pe condamnat de la calea rea decât munca. Un condamnat, asupra căruia toate mijloacele de moralizare au fost întrebuințate și au rodit, iese din închisoare pe lângă cetățeanul vrednic și omul care a putut agonisi câțiva bani. Mulți s-au plâns însă că regimul nostru penitenciar așa cum se aplică iar nu așa cum este conceput, este prea tolerant, și că așa cum este prilejuiește multor rău făcători să-și găsească în închisori un refugiu, unde să poată plănui în linște fape rele.
“Mulți vin la închisoare – zice Dl. S. Niculescu, într-un articol din Revista Penitenciară - spunând că afară n-au ce face și fiindcă aici au tot ce le trebuie: locuință bine aerisită, hrană bună, îmbrăcăminte curată, căldură, iar când se îmbolnăvesc, un doctor și medicamente la dispoziție, în timp ce afară trebuie să muncească. Ori, când se știe că în închisoare pot avea totul fără muncă și fără nici o grijă, pentru ce ar munci când sunt liberi?”
De acest lucru se va ține desigur seama la reorganizarea închisorilor. Pentru că această toleranță nu este alta decât elastica aplicare a legii, găsim necesar să adăogim că ea se datorește în mare parte personalului numeros administrativ al închisorilor. Se știe că cea mai mare parte a acestor slujbași – majoritatea – n-are pregătire necesară, ba ceva mai mult, nici cunoștințele generale necesare oricărui slujbaș. Aceasta o afirmăm nu numai noi, dar chiar înalți funcționari din Administrația Centrală a Închisorilor, care văd în lipsa de pregătire specială a personalului un mare rău.
Vorbind despre închisori trebuie să amintim desigur despre închisorile de minori. Acestea merită o atenție deosebită pentur că ele în multe cazuri sunt prima școală în care se dezvoltă criminalul, recidivistul incorigbil, și că, deci, trebuiesc astfel organizate ca educațiunea și ridicarea morală urmărită în aceste închisori să nu mai fie o simplă ficțiune. Ce e drept, vlăstarul tânăr are din naștere instinctul către rău. Rolul familiei este tocmai acela de a-i deschide drumul în viață, a-l susține la primii pași și a-i forma caracterul. Sunt totuși împrejurări în care rolul familiei este foarte umil, vlăstarul ieșit poate dintr-o tulpină sănătoasă, apucă singur, mânat parcă de un “duh rău” pe alte căi și ajunge după puține sforțări la pușcărie. Fie că familia nu poate să folosească copilului, fie că ea adeseori îi slujește de școală rea, elementul rău trebuiește înarmat cu altă educație, pentru că frăgezimea vârstei îi îngăduie să o primească, și nimic nu poate fi mai ușor la un minor cu apucături rele decât readucerea lui pe calea adevărată, atunci când măsurile de reparare, doza lor și mijloacele întrebuințate sunt suficient și cu pricepere administrate. Minorul condamnat, de pildă unul care prin concurarea împrejurărilor nenorocite ajunge la închisoare, se vede în contact cu altul – criminalul ordinar și precoce – și ceea ce învață de la acesta este școala crimei, brodată pe cele mai fanteziste planuri, care izvorăsc cu mai multă ușurință la minori decât la adulți. Atâta timp cât nu se face o selecțiune printre condamnații minori, o selecțiune după felul și apucăturile fiecărui condamnat, contagiunea cu urmările-i dezastruoase nu va putea fi evitată.
Rolul închisorii de minori nu este încă terminat. El n-are numai menirea de a reține între zidurile groase pe minor, pe timpul de ispășire. Este – dacă se poate spune astfel – purgatoriul care să purifice sufletele dezmoșteiților, în așa chip încât ei să devie iarăși “oameni”. Alături de munca de orice soi (agricolă, industrială) școala vine să ofere cultura generală și educația propriu-zisă. Dar cum poți face aceasta cu spirite reclacitrante, genii rele, pornite veșnic spre rău? Tocmai aci stă meșteșugul: să faci să rodească sămânța și într-un teren pietros și plin de buruieni. Conferințele și predicile religioase ar trebui să fie cât mai numeroase ca să se împlânte cât mai adânc în sufletele acestor nenorociți, pe care Societatea dacă i-a pierdut pentru o parte din vreme, nu-i dorește să-i vază pierduți pentru totdeauna și pururea o primejdie pentru semenii lor, să împlânte zic moralul pe care nu-l au. Cât pentru biblioteci, desigur rolul lor devine necontestat în închisori, deși asupra acestui punct s-a vorbit și s-a făcut prea puțin la noi. Adeseori cetitul are mai multă influență asupra condamnaților decât toate vorbele și sfaturile ce li se dau.
Nu putem zice că suntem cu totul înapoiați în materie penitenciară și de aceea puțina importanță ce se dă bibliotecilor ni se pare cel puțin curioasă. Deși în aparență se pare că cheltuiala pe care Statul o face cu închisorile este ca să-i zicem așa... gratuită, totuși cu cât această cheltuială va crește, cu atât se va ajunge mai curând la desăvârșirea regimului nostru penitenciar adaptat la nevoile noastre.
În legătură cu închisorile este locul să vorbim acum despre așa-zisele “societăți de patronaj”. Cine a văzut în viață un ocnaș reîntors în satul lui, hulit de oameni, dezorientat, căzut ca dintr-o altă lume, poate pricepe bine însemnătatea unei asemenea societăți. S-a văzut multe cazuri în care ocnașul sau condamnatul la închisoare, reîntors printre ai lui, s-a văzut străin, stingher, lipst de cuvânt de încurajare, purtând veșnic pe frunte pecetea osândei, și atunci ce-a făcut? A intrat din nou în păcat.
Trecerea din lumea cea de muncă și de ispășire grea în aceasta a noastră plină de libertate și de voie-bună, este anevoiasă și ea trebuie înlesnită de cineva. Aici începe rolul Societăților de patronaj, care iau sub aripa lor pe acei reîntorși din locurile ispășirii, care le procură de lucru și care – adeseori prin mari sforțări - îi redau Societății și familiei oameni muncitori și cinstiți. Aceste Societăți de patronaj au o înaltă misiune morală și socială, și în toate țările civilizae se găsesc asemenea societăți, conduse de intelectuali și de oameni de bine. Trei sferturi din șansa pe care o are condamnatul de a nu cădea în recidivă este câștigată de Societatea de Patronaj. S-au pus bazele – ce e drept - și la noi, acum câtăva vreme, unei asemenea Societăți, din inițiativa Mitropolitului Moldovei. Nu știu dacă și acest modest început n-ar avea nevoie de mai multă energie, pentru a interveni cu folos și mai din vreme în ajutorul atâtor pierduți, care se reîntorc iarăși spre calea pierzării. Începutul făcut la Iași a fost totuși saluat cu multă căldură și așa cum a izvorât este o dovadă mai mult că suntem în plină prefacere a vieții noastre sociale.
Pentru a încheia aceste rânduri trebuie să ne exprimăm mulțumirea ce o simțim față de “Revista penitenciară și de drept penal” care reunind o sumă de oameni competenți în asemenea materie și-au propus să studieze doctrinar și practic nevoile și lacunele actualului sistem penitenciar, pentru a-l înlocui cu un altul mai perfect și mai bine adaptat nevoilor noastre. Ce e drept, bunăvoință, muncă și energie se vede din partea multora. {i din această bunăvoință am avea mult de folosit dacă jocurile politice n-ar căuta teren și în aceste chestiuni, care în nici un caz nu pot fi susceptibile de influență politică. Rămâne ca statul și numai statul să intervie în această chestiune înlesnind și dând putința ca treptat măsurile de îndreptare să se traducă în fapt spre binele tuturor. Este de văzut numai dacă această acțiune salutară de a reorganiza sistemul nostru penitenciar nu va fi stânjenită în mersul ei, fie de capriciile fluctuațiilor politice, fie din alte motive. Până atunci, începutul acțiunii este bun salutar și nu dorim decât ca să fie desăvârșit într-un timp cât se poate mai scurt.

(articol din “Ilustrațiunea română”, februarie 1912)
Citește și articolul Închisorile de-acum un veac sau "Chestia regimului penitenciar"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu