Speculanţii carităţii. Acum un veac, dr. Nicolae Minovici dădea o şansă vagabonzilor, rea­da­p­tându-i la condiţia de homo artifex

Cu o sută de ani în urmă, ca şi astăzi, opera individuală, fie ea de caritate sau culturală, era rară. Într-o lume materialistă, jertfa de timp şi de forţe, închinată unui scop moral, nu era un exemplu de urmat de mulţi. "Nu ştiu dacă sunt cinci oameni în ţara noastră care să se găsească în această ca­tegorie; printre aceştia cinci se află însă de bună seamă, şi încă în primul rând, doctor Nicolae Minovici", re­mar­ca redactorul uneia dintre publi­caţiile cele mai prizate în epocă, Ilustraţiunea Română. Medic expert pe lângă Tribunalul din Ilfov (deservind şi Bucureştiul), chemat adeseori să rezolve chestiuni de medicină legală dintre cele mai complicate – relatam nu demult des­pre felul în care a reconstituit chipul atentatorului de la Banca Benzal, ca­re s-a desfigurat cu vitriol înainte de a se sinucide – dr. Minovici, la fel ca şi fraţii săi, dr. Mina Minovici şi chi­mis­tul Ştefan Minovici, era deja o pre­zenţă cunoscută în lumea medi­ca­lă, ştiinţifică, socială a Capitalei. La acea dată era directorul serviciului an­tropometric al Societăţii de Salvare (pe care a înfiinţat-o, în 1906) şi al Azilului de Noapte. Şi pentru că în ce-l priveşte omul muncitor – homo artifex, cum spun latinii – era e­ta­lo­nul suprem, spre asta tinde să-i con­du­că şi pe vagabonzii Bucureştiului. Ca medic, rolul lui era de a vindeca, de a obloji răni. Ca om, a consi­derat că nu trebuie să-şi irosească forţele în gesturi banale, ci să încerce, după puterile lui, să vindece plăgile care rodeau Capitala: cerşetoria şi vagabondajul. N-a reuşit pe deplin şi cu siguranţă azi ne-ar trebui un alt dr. Nicolae Minovici. Însă în epocă eforturile lui erau vizibile. "Se ştie ce era până deunăzi cerşetoria şi vagabondajul în Bucureşti. Pe străzile Capitalei, în fiecare colţ, se vedea câte un infirm murdar, greţos care îşi etala infirmitatea numai să stoarcă câte un gologan trecătorului. Un spectacol dezgustător care nu se mai vede în nici un oraş din Apus şi care era o ruşine pentru Capitala noastră. Dar nu era numai o ruşine, ci şi o adevărată şarlatanie, căci cei mai mulţi din aceşti infirmi erau oameni valizi care fugeau de muncă sau îşi făcuseră socoteala că, cu cerşitul, pot avea mai mult decât cu munca". Cu asta avea de lupta dr. Minovici acum o sută de ani şi, în parte, a avut succes în demersurile lui. Citind însă articolele din presa vremii, îmi pare că prea multe nu s-au schimbat însă într-un secol. Doar că acum ne exportăm vagabonzii şi cerşetorii la colţurile de stradă din marile oraşe ale Europei (îmi amintesc de un pod peste unul dintre canalele Veneţiei, la marginea căruia, ca un fel de Ivan Turbincă redesenat, o femeie bătrână, cu zece fuste înflorate pe ea, cerşea într-o italiană aproximativă; n-am miluit-o, iar ea, auzindu-mă vorbind româneşte, m-a apostrofat, ca să ţin minte)... Colonia agricolă de la Băneasa

Dar să vedem care a fost soluţia găsită (şi aplicată cu succes) acum o sută de ani de neobositul dr. Nicolae Minovici în ce-i priveşte pe "spe­cu­lanţii carităţii". I-a adunat de pe drumuri şi le-a dat un rost, potrivit ideii sale călăuzitoare că omul trebuie ajutat şi îndreptat prin muncă, în vre­me ce pomana nu e decât "o încurajare la lene, care e mama tuturor vi­ţiilor". El s-a înţeles cu Poliţia şi Pri­­măria Capitalei care i-au pus la în­demână agenţii necesari pentru a-i strânge de pe drumuri pe cei care va­­ga­bondau, aducându-i la casa sa din Băneasa, pe lângă care organizase o mică fermă agricolă. (Casa e cea pe care o admirăm şi azi, vizavi de Fântâna "Mioriţa"). Iată cum descrie un jurnalist din epocă ce se întâmpla la "colonia agricolă de la Băneasa": "Ici un cerşetor bătrân pliveşte buru­i­enile unei culturi de zarzavaturi, dincolo alt moşneag are în grijă cres­că­to­ria de păsări – toate lucruri uşoare, po­trivite vârstei «delincvenţilor». Pri­ma zi, cerşetorii lucrează gratis, ca pedeapsă pentru delictul lor, dar zi­le­le următoare sunt plătiţi potrivit mun­cii lor. După ce sunt ţinuţi câtva timp, până ce sunt deprinşi cu munca şi convinşi că ar fi zadarnic şi primejdios să se reapuce de cerşit, li se dă drumul, afară de ace­ia care se roagă să mai fie ţinuţi câtva timp. De reţinut nu pot fi re­ţi­nuţi multă vreme, căci cer­şetorii Ca­pi­talei sunt mulţi şi... se perindează". Sistemul lui a fost vala­bil mai mult de trei decenii, până la in­trarea Ro­mâ­niei în cel de al doilea răz­boi mondial. Chiar dacă nu a eradi­cat cerşetoria, măcar în epocă a diminuat sim­ţitor prezenţa ei pe stră­zile Capitalei. După război, "coerciţia prin muncă" a căpătat alte va­len­ţe, impuse de so­ci­e­­tatea de tip comunist. După 1989, ni­meni nu s-a mai gân­dit la asta ca la un model viabil. Şi, ori­c­um, scara la care trebuie acţionat este cu mult mai lar­gă... şi de unde atâţia "doctori Minovici"? Vila Minovici

"Casa e construită de arhitectul C. Cerkez, în cel mai curat stil românesc. Pereţii încăperilor au chenare – brâie – luate după modelele de lăicere româneşti; sufrageria îndeosebi se remarcă printr-un bufet în stil ormânesc, din lemn de tei, cu bogate în­crus­ta­ţiuni, care ne arată ce dezvoltare ar putea lua sculptura în lemn cu motive româneşti. În sala de primire am văzut, pe o lăiţă, zestrea unei fete de ţăran chiabur – bogată colecţie de ţesături româneşti, care desfată ochiul dovedind totodată iscusinţa ţărăncii române." "Societatea de Salvare" "Capitalei noastre, înzestrată cu numerase şi bogate spitale, îi lipsea o instituţie de caritate ambulantă, care să îngrijească de nenorocirile şi accidentele întâmplate în raza oraşului şi care să fie un auxiliar al spita­le­lor. Or, dl dr. Minovici a dat C­a­pi­talei această instituţie, după pil­da societăţilor similare din Eu­ropa. Ce a ajuns Societatea de Salvare, «Salvarea», cum îi zice în termeni populari, ştie toa­tă lumea. Nu e întâmplare ne­­no­rocită, nu e accident în Capitală, fără ca Salvarea să nu fie chemată în ajutor. Dar ceea ce nu ştie lumea sunt greutăţile nenumărate ce a avut să în­tâm­pi­ne dl dr. Minovici întru înjghebarea ei. Trebuiau fonduri, trebuiau automobile şi trăsuri de transport, trebuia să se întreţină un personal îndestulător şi gata la datorie (...). A mers cu talerul din om în om, a dat serbări în folosul societăţii şi după o mun­că uriaşă a reuşit să asigure «Salvării» o existenţă liniştită." Copiii nimănui "Micii vagabonzi sunt şi ei întrebuinţaţi la diverse lucrări potri­vite vârstei lor. Unii se ocupă cu stupăria, alţii udă diversele culturi. Cei mai inteligenţi, în care dl dr. Minovici recunoaşte oarecare iscusinţi, sunt reţinuţi spre a fi îndreptaţi mai târziu spre o muncă mai spornică. (...) E de prisos să adaug că o ordine exem­plară şi o curăţenie de­să­vâr­şi­tă domneşte în colonia de la Băneasa. Mâncarea ce li se serveşte e din cele mai nutritive, iar dormitorul e ţinut în cea mai mare curăţenie." (fragmente din presa vremii) Publicat în Jurnalul Naţional din 6 ianuarie 2012

Opoziţia din alte vremuri. Acum un secol, naţional-liberalii şi conservator-democraţii au părăsit legislativul

Deunăzi, într-un dialog cu unul dintre cunoscuţii noştri istorici, mi s-a replicat că, în comparaţie cu timpurile trecute, România nu mai e condusă de "bărbaţi de stat", capabili de gesturi de "bărbăţie politică", ci de oameni, omuleţi şi omuşori politici. Nu fac politică, aşa că nu am explorat tema în adâncime. Zilele trecute, însă, mi-am adus aminte de vorbele astea când am citit ziarele din mijlocul lui decembrie 1911 şi am văzut că ele se deschid, invariabil, cu ştirea retragerii din Parlament a opoziţiei. Parcă îmi trecuseră mie pe la urechi ceva informaţii ase­mă­nă­toare – măcar la nivel de declaraţii de intenţie – ale opoziţiei de azi... Dar, cum spuneam, nu comentez. Doar spicuiesc din presa timpului de-acum un secol subiecte care să ne dea de gândit celor care trăim azi. Care era contextul? Având o majoritate parlamentară asigurată de şeful de campanie al partidului, Al. Marghiloman (supranumit şi "maestrul farselor electorale"), Partidul Conservator se afla în fruntea ţării. Cel de-al doilea "guvern P.P. Carp" – preşedintele partidului fuse­se desemnat de regele Carol I să formeze consiliul de miniştri – intrase "în pâine" în decembrie 1910. Pe tot parcursul anului 1911, iniţiaseră o serie de legi menite să modernizeze România, unele dintre ele contestate de opoziţie, dar nu într-atât încât să conducă la gestul definitiv al re­tragerii din parlament. Contextul este mult mai complicat. Prezenţa a trei partide puternice îl nemulţumea pe regele Carol I, care era, se ştie, adeptul principiului alternativei la gu­vernare şi al unui parlament în care să intre numai două partide. Acesta ceruse în nenumărate rânduri ca între liderul conservator – P.P. Carp – şi cel conservator-democrat – Take Ionescu – să aibă loc o reconciliere. Ma­io­res­cu, Marghiloman, N. Filipescu şi alţi fruntaşi politici ai epocii sunt, pe rând, consultaţi de rege şi rugaţi să intervină pe lângă cei doi, care iniţial făcuseră parte din acelaşi partid. Niciunul dintre ei nu cedează. Între altele, Take Ionescu cerea dizolvarea Ca­merei şi revizuirea Constituţiei. În loc de o împăcare între cele două facţiuni conservatoare (partidul lui Take Ionescu se desprinsese din cel Conservator), se ajunge la discuţii contradictorii chiar şi în sânul partidului de guvernământ. În acelaşi context, P.P. Carp în­cepe un şir de atacuri la politica na­ţional-liberalilor, conduşi de Ion I.C. Brătianu. Mărul discordiei, sămânţa scandalului şi pretextul gestului decisiv ce se va face pe 16 decembrie 1911 avea să fie însă Legea pentru func­ţi­o­narea societăţii comunale de tramvaie din Bucureşti, care prevedea noile statute ale societăţii, favorabile Primăriei şi în dauna intereselor ac­ţionarilor. Vechile statute fuseseră re­gle­mentate de liberali, în 1909. În cursul anului 1911, presa fusese, de alt­fel, foarte atentă la procesul mo­nopolului asupra societăţii comunale de tramvaie, proces care se apropia de final şi care promitea să dea dreptate acţionarilor. Carpiştii, neaşteptând soluţionarea cauzei, vor să impună o lege, pentru a preveni un rezultat defavorabil ideilor lor. Ce s-a întâmplat în ziua de 16 decembrie 1911?

În chiar ziua în care, în Parlament, urma să se voteze Legea Tramvaielor, cele două camere legislative sunt zguduite din temelii. Liderii opoziţiei – Take Ionescu (şeful Partidului Conservator Democrat) şi Ion I.C. Brătianu (preşedintele Partidului Naţional Liberal) – au prezentat în Cameră, respectiv în Senat, acelaşi text de protest, prin care anunţau demisia deputaţilor şi senatorilor membri ai celor două partide. "(...) Pe lângă violenţele şi corupţia din alegeri, care au dat actualului guvern caracterul unei stăpâniri de fapt, pe lângă fărădelegile şi abuzurile de pu­tere, guvernul, prin declaraţiunile şi faptele sale din urmă sapă însăşi temeliile organizaţiunii noastre de stat, aşa cum au fost aşezate prin Constituţiune. Uzurparea prerogativelor puterii judecătoreşti prin legea adusă ieri Adunării deputaţilor, care răpeşte de la tribunale o judecată în curs şi pretinde să o curme prin voturile unor majorităţi politice, nesocoteşte principiul separaţiunii puterilor şi desfiinţează neatârnarea puterii judecătoreşti; principiu şi neatârnare care sunt garanţie de căpetenie a drepturilor fiecăruia şi stavilă în contra anarhiei. (...)" Asta s-a întâmplat în Cameră, la ora 2 şi 15 minute, şi în Senat la ora 2 şi 40 de minute. La Cameră, răspunsul îl dă chiar P.P. Carp: "Dumnealor părăsesc Camera ca să transporte lupta aiurea. Pe principii se fac revoluţiuni, pe afaceri nu!". Răspunsul cel mai clar este însă continuarea activităţi Camerei şi votarea în unanimitate (a celor rămaşi) a Legii Tramvaielor.

Cele două partide din opoziţie nu îşi opresc demersurile aici. Ei se întrunesc în "campanie extraparlamentară", convoacă pe 8 ianuarie 1912 un miting al delegaţiilor din toată ţara (care se încheie inclusiv cu incidente de stradă şi devastarea sediului partidului de guvernământ), susţin în continuare procesul în justiţie, pe "afacerea tramvaielor" şi primesc, până la urmă, satisfacţie, căci Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că legea conservatorilor este neconstituţională. P.P. Carp îşi dă demisia în martie 1912, dar rămâne şeful partidului. Criza politică nu se încheie însă aici, ea traversează aproape tot anul 1912. Regele voia un guvern conservator, cu Titu Maiorescu în frunte şi Take Ionescu şi alţi conservator-democraţi pe banca ministerială, însă negocierile sunt greu de dus. În toamnă, izbucnirea războiului din Balcani aduce puţină pace între conservatorii din ambele partide. O dată cu intrarea lui Take Ionescu în cel de al doilea "guvern Maiorescu", brătienii rămân singuri în opoziţie. Liberalii revin la putere în 1914, conducând două din cele trei guverne "din vremea marelui război" şi, apoi, primul guvern al României Mari. Poziţia opoziţiei Take Ionescu, liderul conservator-democraţilor, avea să declare în exclusivitate pentru ziarul Universul: "Orice ar fi făcut guvernul în chestia tramvaielor, opoziţia nu s-ar fi retras din Parlament, dovadă că anularea statutelor datează din iulie şi Opoziţia nu s-a gândit să se retragă. Dar legea propusă de guvern violează în aşa chip toate principiile de căpetenie din Constituţie, încât era imposibil opoziţiei să facă altceva decât ceea ce a făcut. (…) Principiul că nimeni nu poate fi expropriat decât în cazurile prevăzute de opoziţie şi principiul că nimeni nu poate fi sustras de la ju­de­că­torii ce-i dă legea (art. 14 din constituţie). Farsa din ultimul articol al legii, care spune că nu închide recursul la tribunale, dă legii un caracter de ipocrizie care o face şi mai odioasă. Într-adevăr, chestia supusă judecăţii tribunalului Ilfov, este dacă statutele sunt sau nu conforme cu legea. (…) Or legea creând pentru societate alte statute decât cele pe baza cărora acţionarul a subscris, legea schimbă contractul şi împiedică astfel ca justiţia să se pronunţe asupra chestiei principale: statutele sunt sau nu conforme cu legea, şi dacă vreo dispoziţie din ele nu ar fi conformă, care e consecinţa? Cade acea consecinţă sau însăşi societatea devine ilegală şi nulă." Cu privire la consecinţele gestului opoziţiei, el mai spune: "Nu vă puteţi închipui că două partide ca cel conservator-democrat şi cel naţional-liberal au recurs la acest mijloc neobicinuit fără ca să-şi dea seama de tot ce au făcut pentru ca să readucă Statul nostru la starea de Stat de drept. Nici d. Brătianu nici eu nu suntem copii şi nici dovadă de uşurinţă nu am dat până acum. Ne dăm perfect seama de actul nostru şi toată lumea poate să fie sigură că este aici o acţiune de bărbaţi politici, iar nu de supărare trecătoare." (T. Cireş) Răspunsul lui T. Maiorescu, la Senat "Guvernul nu poate decât să-şi exprime părerea de rău în faţa atitudinii pe care a crezut de cuviinţă s-o ia opoziţiunea – nu ştiu cum s-o numesc? – opoziţie coalizată, opoziţie unită, paralelă... (…) Deşi după definiţie paralele sunt liniile care nu se întâlnesc niciodată. Decât aici opoziţia se întâlneşte cel puţin de câte ori este vorba de un act negativ, de a nu lua parte la dezbaterea Adresei, de a nu lua par­te la lucrările Paramentului. Argumentele pe care şi-a sprijinit onor d. Brătianu acest act în numele opoziţiei paralele vor fi spulberate în decursul dez­ba­te­ri­­lor la Cameră şi în Senat, a chiar legii care a fost luată de pre­text pentru acest act negativ (...)." Publicat în Jurnalul Naţional din 16 decembrie 2011