sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Speculanţii carităţii. Acum un veac, dr. Nicolae Minovici dădea o şansă vagabonzilor, rea­da­p­tându-i la condiţia de homo artifex

Cu o sută de ani în urmă, ca şi astăzi, opera individuală, fie ea de caritate sau culturală, era rară. Într-o lume materialistă, jertfa de timp şi de forţe, închinată unui scop moral, nu era un exemplu de urmat de mulţi. "Nu ştiu dacă sunt cinci oameni în ţara noastră care să se găsească în această ca­tegorie; printre aceştia cinci se află însă de bună seamă, şi încă în primul rând, doctor Nicolae Minovici", re­mar­ca redactorul uneia dintre publi­caţiile cele mai prizate în epocă, Ilustraţiunea Română. Medic expert pe lângă Tribunalul din Ilfov (deservind şi Bucureştiul), chemat adeseori să rezolve chestiuni de medicină legală dintre cele mai complicate – relatam nu demult des­pre felul în care a reconstituit chipul atentatorului de la Banca Benzal, ca­re s-a desfigurat cu vitriol înainte de a se sinucide – dr. Minovici, la fel ca şi fraţii săi, dr. Mina Minovici şi chi­mis­tul Ştefan Minovici, era deja o pre­zenţă cunoscută în lumea medi­ca­lă, ştiinţifică, socială a Capitalei. La acea dată era directorul serviciului an­tropometric al Societăţii de Salvare (pe care a înfiinţat-o, în 1906) şi al Azilului de Noapte. Şi pentru că în ce-l priveşte omul muncitor – homo artifex, cum spun latinii – era e­ta­lo­nul suprem, spre asta tinde să-i con­du­că şi pe vagabonzii Bucureştiului. Ca medic, rolul lui era de a vindeca, de a obloji răni. Ca om, a consi­derat că nu trebuie să-şi irosească forţele în gesturi banale, ci să încerce, după puterile lui, să vindece plăgile care rodeau Capitala: cerşetoria şi vagabondajul. N-a reuşit pe deplin şi cu siguranţă azi ne-ar trebui un alt dr. Nicolae Minovici. Însă în epocă eforturile lui erau vizibile. "Se ştie ce era până deunăzi cerşetoria şi vagabondajul în Bucureşti. Pe străzile Capitalei, în fiecare colţ, se vedea câte un infirm murdar, greţos care îşi etala infirmitatea numai să stoarcă câte un gologan trecătorului. Un spectacol dezgustător care nu se mai vede în nici un oraş din Apus şi care era o ruşine pentru Capitala noastră. Dar nu era numai o ruşine, ci şi o adevărată şarlatanie, căci cei mai mulţi din aceşti infirmi erau oameni valizi care fugeau de muncă sau îşi făcuseră socoteala că, cu cerşitul, pot avea mai mult decât cu munca". Cu asta avea de lupta dr. Minovici acum o sută de ani şi, în parte, a avut succes în demersurile lui. Citind însă articolele din presa vremii, îmi pare că prea multe nu s-au schimbat însă într-un secol. Doar că acum ne exportăm vagabonzii şi cerşetorii la colţurile de stradă din marile oraşe ale Europei (îmi amintesc de un pod peste unul dintre canalele Veneţiei, la marginea căruia, ca un fel de Ivan Turbincă redesenat, o femeie bătrână, cu zece fuste înflorate pe ea, cerşea într-o italiană aproximativă; n-am miluit-o, iar ea, auzindu-mă vorbind româneşte, m-a apostrofat, ca să ţin minte)... Colonia agricolă de la Băneasa
Dar să vedem care a fost soluţia găsită (şi aplicată cu succes) acum o sută de ani de neobositul dr. Nicolae Minovici în ce-i priveşte pe "spe­cu­lanţii carităţii". I-a adunat de pe drumuri şi le-a dat un rost, potrivit ideii sale călăuzitoare că omul trebuie ajutat şi îndreptat prin muncă, în vre­me ce pomana nu e decât "o încurajare la lene, care e mama tuturor vi­ţiilor". El s-a înţeles cu Poliţia şi Pri­­măria Capitalei care i-au pus la în­demână agenţii necesari pentru a-i strânge de pe drumuri pe cei care va­­ga­bondau, aducându-i la casa sa din Băneasa, pe lângă care organizase o mică fermă agricolă. (Casa e cea pe care o admirăm şi azi, vizavi de Fântâna "Mioriţa"). Iată cum descrie un jurnalist din epocă ce se întâmpla la "colonia agricolă de la Băneasa": "Ici un cerşetor bătrân pliveşte buru­i­enile unei culturi de zarzavaturi, dincolo alt moşneag are în grijă cres­că­to­ria de păsări – toate lucruri uşoare, po­trivite vârstei «delincvenţilor». Pri­ma zi, cerşetorii lucrează gratis, ca pedeapsă pentru delictul lor, dar zi­le­le următoare sunt plătiţi potrivit mun­cii lor. După ce sunt ţinuţi câtva timp, până ce sunt deprinşi cu munca şi convinşi că ar fi zadarnic şi primejdios să se reapuce de cerşit, li se dă drumul, afară de ace­ia care se roagă să mai fie ţinuţi câtva timp. De reţinut nu pot fi re­ţi­nuţi multă vreme, căci cer­şetorii Ca­pi­talei sunt mulţi şi... se perindează". Sistemul lui a fost vala­bil mai mult de trei decenii, până la in­trarea Ro­mâ­niei în cel de al doilea răz­boi mondial. Chiar dacă nu a eradi­cat cerşetoria, măcar în epocă a diminuat sim­ţitor prezenţa ei pe stră­zile Capitalei. După război, "coerciţia prin muncă" a căpătat alte va­len­ţe, impuse de so­ci­e­­tatea de tip comunist. După 1989, ni­meni nu s-a mai gân­dit la asta ca la un model viabil. Şi, ori­c­um, scara la care trebuie acţionat este cu mult mai lar­gă... şi de unde atâţia "doctori Minovici"? Vila Minovici
"Casa e construită de arhitectul C. Cerkez, în cel mai curat stil românesc. Pereţii încăperilor au chenare – brâie – luate după modelele de lăicere româneşti; sufrageria îndeosebi se remarcă printr-un bufet în stil ormânesc, din lemn de tei, cu bogate în­crus­ta­ţiuni, care ne arată ce dezvoltare ar putea lua sculptura în lemn cu motive româneşti. În sala de primire am văzut, pe o lăiţă, zestrea unei fete de ţăran chiabur – bogată colecţie de ţesături româneşti, care desfată ochiul dovedind totodată iscusinţa ţărăncii române." "Societatea de Salvare" "Capitalei noastre, înzestrată cu numerase şi bogate spitale, îi lipsea o instituţie de caritate ambulantă, care să îngrijească de nenorocirile şi accidentele întâmplate în raza oraşului şi care să fie un auxiliar al spita­le­lor. Or, dl dr. Minovici a dat C­a­pi­talei această instituţie, după pil­da societăţilor similare din Eu­ropa. Ce a ajuns Societatea de Salvare, «Salvarea», cum îi zice în termeni populari, ştie toa­tă lumea. Nu e întâmplare ne­­no­rocită, nu e accident în Capitală, fără ca Salvarea să nu fie chemată în ajutor. Dar ceea ce nu ştie lumea sunt greutăţile nenumărate ce a avut să în­tâm­pi­ne dl dr. Minovici întru înjghebarea ei. Trebuiau fonduri, trebuiau automobile şi trăsuri de transport, trebuia să se întreţină un personal îndestulător şi gata la datorie (...). A mers cu talerul din om în om, a dat serbări în folosul societăţii şi după o mun­că uriaşă a reuşit să asigure «Salvării» o existenţă liniştită." Copiii nimănui "Micii vagabonzi sunt şi ei întrebuinţaţi la diverse lucrări potri­vite vârstei lor. Unii se ocupă cu stupăria, alţii udă diversele culturi. Cei mai inteligenţi, în care dl dr. Minovici recunoaşte oarecare iscusinţi, sunt reţinuţi spre a fi îndreptaţi mai târziu spre o muncă mai spornică. (...) E de prisos să adaug că o ordine exem­plară şi o curăţenie de­să­vâr­şi­tă domneşte în colonia de la Băneasa. Mâncarea ce li se serveşte e din cele mai nutritive, iar dormitorul e ţinut în cea mai mare curăţenie." (fragmente din presa vremii) Publicat în Jurnalul Naţional din 6 ianuarie 2012

Un comentariu:

  1. Buna ziua
    Imi cer scuze ca va deranjez insa va scriu pentru a va propune sa facem un schimb de linkuri - 3 way link exchange - in sensul ca eu voi pune linkul dumneavoastra pe http://i-love-iasi.blogspot.com/ iar dumneavoastra imi adaugati un link catre http://iasi365.com cu titlul Facultati Iasi
    Daca doriti sa facem schimbul doresc sa-mi spuneti titlul linkului dumneavoastra( adresa mea de mail este iacob_ctin@yahoo.com).
    O zi buna va doresc

    RăspundețiȘtergere