Nu era nici Andrii Popa, nici vestitul haiduc Şapte-Cai, nici Robin Hood şi nici Zigomar, eroul celebru al lumii de celuloid de la început de veac, care a fost modelul lui Zorro de mai târziu. Era doar fiul unei ţărănci dintr-un sat de pe lângă Humuleştii lui Creangă, dar a pus ţara pe jar când s-a apucat de tâlhării la drumul mare. Îi ataca pe negustori şi pe arendaşi, îi păcălea pe jandarmi, stătea de vorbă cu prinţii, în inima codrilor, şi-şi dădea întâlnire cu ziariştii în umbra zidurilor de mănăstire. Pantelimon, banditul, a ţinut pagina ziarelor o vară şi-aproape o toamnă întreagă, până "s-a dat prins" şi-a ajuns la ocnă, pentru ani grei.
Exact acum o sută de ani, pe 21 noiembrie 1911 - şi tot într-o zi de luni -, presa românească se-ntrecea să anunţe prinderea banditului Thoader Pantelimon, de loc din Răuceştii Neamţului. Trădat de-un tovarăş, înconjurat de jandarmi, se lăsase prins în seara zilei de 19 noiembrie, în satul Plopu, din comuna Căbeşti, aflată la vremea aceea în judeţul Tutova.
Povestea banditului care a terorizat şase judeţe şi zeci de sate s-a încheiat atunci. De început a început prin vară. Mai întâi ca un simplu fapt divers. Patru bărbaţi – raşi şi frezaţi (ce mai deghizament pentru nişte ţărani bărboşi ce se aflau ei, până atunci!) - au atacat casa unui neguţător de pe lângă Hârlău. Apoi au venit veşti despre alte şi alte netrebnicii care se întâmplau, până când capul răufăcătorilor a început să aibă chip şi nume. El era "banditul Pantelimon", pentru care se mobilizau trupe de jandarmi şi se făceau potere formate din localnici, doar-doar l-or prinde, ori prin ţinutul Sucevei, ori prin cel al Neamţului, al Ieşilor, al Botşenilor, al Tutovei sau al Tecuciului. Dar, cum aveau să remarce jurnaliştii de la "Dimineaţa" (ziarul condus de Constantin Mille, avându-l ca vedetă de necontestat, la vremea aceea, pe N.D. Cocea), "jandarmii lui Panaitescu" (ministrul de resort al epocii) erau tot atât de sprinteni ca şi "jandarmii lui Offenbach", adică ajungeau întotdeauna cu cinci minute mai târziu.
Veştile sosite din ţară de la corespondenţi erau contradictorii. Ba se zicea că banditul a mai săvârşit o fărădelege, ba se dovedea că altu-i de vină. Ba era prins unul de-avea – curată coincidenţă! - şi-acelaşi nume, şi-acelaşi chip, ba se arăta că acela nu era decât un cinstit negustor, pornit la treaba lui, care avusese nenorocul de a face popas exact la câţiva kilometri distanţă de locul unei alte tâlhării. Luau jăndarii la "îndeaproape cercetare" pe rudele şi prietenii împricinatului, dar oamenii mai degrabă se lăsau trimişi ei la temniţă pentru complicitate şi tăinuire, decât să spuie unde e ascuns nelegiuitul. Situaţia devenise atât de încordată, încât unul dintre cei mai mari publicişti ai vremii, N.D. Cocea, porneşte el însuşi spre ţinutul Neamţului, în căutarea banditului.
Ziarul "Dimineaţa" al lui Const. Mille avea o vădită orientare de stânga, aşa că subiectul i se potrivea "mănuşă". Banditul nu era un simplu hoţ la drumul mare. El trebuia creionat în tuşe dulci-aspre, încât cititorul să-l placă şi să ţină cu el. Şi era nevoie de cel mai bun condei al publicaţiei pentru asta. "Aseară, cu trenul de 10 şi 5, cunoscutul publicist d. N.D. Cocea a plecat în Moldova în căutarea banditului Pantelimon", era publicat pe prima pagină a ediţiei din 8 august 1911. Publicistul era decis să afle, "din însăşi gura lui Pantelimon motivele care l-au îndemnat să apuce calea aspră şi primejdioasă a codrului", convins fiind că apariţia unui bandit de-o asemenea anvergură, care să câştige simpatia sătenilor prin acte de curaj şi generozitate, "este dovada netăgăduită a întinsei noastre cangrene sociale". "Ca în vremurile stăpânirii geceşti de odinioară, un om se ridică din mijlocul poporului, îşi asumă dreptul să împartă bunurile şi dreptatea aşa cum înţelege el şi în faţa acestui om nu vedem decât autorităţi neputincioase, aidoma poterilor de odinioară, şi o ţărănime mută, tăcută".
Probabil că banditul nu era chiar un Robin Hood şi motivele lui nu erau dintre cele mai generoase. Se ştia despre el că lucrase o vreme în armată, unde delapidase nişte bani şi făcuse nişte ani de temniţă. Întors acasă, nu stătea prea mult în sat, căci orice aluzie la condiţia lui de fost puşcăriaş îl înfuria şi-şi lua câmpii. Maică-sa, Catinca, îl iubea necondiţionat, dar nici ea nu ştia întotdeauna pe unde-i umblă feciorul.
E posibil ca tâlhăriile lui Pantelimon să fi început mai demult, dar să nu fi atras atenţia. La ceasul acela însă presa avea nevoie de un erou şi l-a găsit în persoana acestui bandit carismatic. Cel puţin aşa se vedea de la Bucureşti.
Ce a văzut ND Cocea
O dată ajuns înaintea lui – e de povestit şi felul în care publicistul reuşeşte la rându-i să-i fenteze pe "agenţii lui Panaitescu" şi să se întâlnească, undva pe lângă Mănăstirea Neamţului, cu Toader Pantelimon – N.D. Cocea îl studiază atent şi îi face portretul (diferit de cel al eroului pe care îl căutase): "Pantelimon nu e un erou. Nimic în atitudinea, în mişcările, în portul, în vorba lui nu aminteşte de haiducii mândri şi îndrăzneţi de odinioară. Vremurile legendare au dispărut şi cu ele iataganele, pistoalele la cingătoare, fugarii neînstrunaţi şi cuşmele pe o ureche. În vremea noastră prozaică şi burgheză, însuşi Pantelimon trebue să se supuie obiceiurilor existente şi să cutreiere pădurile în hainele comune ale ţăranului trăit o bună parte din viaţă pe la fabrici sau în oraş. Dar dacă Pantelimon nu are înfăţişarea unui erou, are în schimb în hainele şi în trăsăturile figurei lui toată mizeria, toată tristeţea, toată deznădejdea ţăranului alungat, prigonit, jefuit, împilat fără speranţa unei soarte mai bune, decât în fugă sau în revoltă. Ghemuit lângă trunchiul unui copac, pare obosit şi sfârşit".
În ediţia online a Jurnalului Naţional veţi regăsi o parte dintre articolele care au făcut deliciul publicului, acum o sută de ani. Reportajele pitoreşti pe care N.D. Cocea le scrie (despre întâlnirea cu Pantelimon, dar şi cu mama acestuia, despre prânzul luat cu căpitanul Chiriac, "urmăritorul” tâlharului) par mai degrabă file de poveste, decât istorii reale (acum, e ştiut că N.D. Cocea mai înflorea când şi când adevărul – vezi mitul celor 11.000 de ţărani ucişi în 1907). La fel cum desprinsă de realitate este şi povestea întâlnirii dintre banditul Toader Pantelimon şi prinţul Aristide Caradja (cunoscut pentru colecţia lui de lepidoptere, peste 250.000, aflată azi în patrimoniul Muzeului Grigore Antipa), când Prinţul se oferă să-i obţină graţierea, dacă se predă. Dar, vorba unui humuleştean, care vorbeşte-n pagina de ziar ca din cartea lui Creangă: "Apoi, dă! ce să cred eu, d-le Ioane? Dacă l-ar fi poftit prinţul la masă, poate că Pantelimon l-ar fi ascultat, dar la temniţă... omului i-a fi venit mai greu... fireşte! căci e foarte uşor să fii galanton... la spatele altuia!”
Poftit, nepoftit, Pantelimon tot la temniţă a ajuns. Dar se zice că înainte de a ajunge în închisoare, l-a sărutat un jandarm. Tocmai căpitanul Ion, cel căruia i s-a predat. Cică banditul i-ar fi zis: "Să nu mă baţi!”. Iar căpitanul i-ar fi răspuns tâlharului cetluit: "Nu te bat. Ba, iaca, am să te şi sărut”, şi i-a cuprins obrajii în palme, pupându-l în văzul tuturor. A fost ultimul gest blând de care a avut parte, înainte de a fi închis pentru douăzeci de ani la ocnă grea.
În Jurnalul Național din 21 noiembrie 2011
Citește și articolul "Domnul Cocea de vorbă cu Pantelimon"
Citește și articolul "Închisorile de-acum un veac sau Chestia regimului penitenciar"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu