Cum se prezintă Pantelimon
Pantelimon nu e un erou. Nimic în atitudinea, în mişcările lui, în portul, în vorba lui, aminteşte de haiducii mândri şi îndrăzneţi de odinioară. Vremurile legendare au dispărut, şi cu ele, iataganele, pistoalele la cingătoare, fugarii neînstrunaţi şi cuşmele pe-o ureche. În vremea noastră prozaică şi burgheză, însuşi Pantelimon trebuie să se supună obiceiurilor existente şi să cutreiere pădurile în hainele comune ale ţăranului trait o bună parte din viaţă pe la fabrici sau în oraş.
Dar dacă Pantelimon nu are înfăţişarea unui erou, are în schimb, în hainele şi în trăsăturile figurii lui, toată mizeria, toată tristeţea, toată deznădejdea ţăranului alungat, prigonit, jefuit, împilat, fără speranţa unei sorţi mai bune decât în fugă sau în revoltă. Ghemuit lângă trunchiul unui copac, pare obosit şi sfârşit. Dacă n-ar fi puşca cu două ţevi –iar nu un Manlicher, cum susţineau autorităţile – culcată la picioarele lui, nimic n-ar spune că în faţa mea stătea banditul temut, care de trei luni de zile poartă pe urmele lui corpuri întregi de soldaţi şi de jandarmi. Vorbeşte într-un glas încet, cu glas tărăgănat şi ostenit.
Ce l-a îndemnat s-apuce calea codrului
- Ce eram să fac? Am fost condamnat, în lipsă, la un an şi jumătate închisoare. Am fost condamnat pe nedrept. Am întrebat pe unii şi pe alţii dacă pot să scap de temniţă. Unii mi-au spus că am dreptul de opoziţie, alţii că am alte drepturi, şi alţii că nu mai am niciun drept. Nici ei nu ştiu bine. Când veneau să mă ia pe sus, prindeam de veste şi fugeam din sat. Mă întorceam după o bucată de vreme, dar tot pe ascuns, să nu mă prindă. Asta nu mai era trai. Nu spun că nu câştigam de ajuns. Când omul e muncitor, nu moare de foame. Doar nu m-am dat niciodată înlături de la muncă. Dar m-am născut într-un ceas rău. Mi-a fost, pe semne, scris să nu se aleagă nimic de osteneala şi de munca mea. Aşa e croită lumea. La unii prea mult, la alţii, cenuşa în vatră. ŞI nu pot să spun că am fost un rău şi un ticălos. Cât mi-a stat în puteri, am ajutat pe alţii mai nevoiaşi ca mine. Când aveam un ban de prisos, nu-l cheltuiam singur. Câţi oameni nu sunt mai nărăviţi ca mine şi, dacă au noroc, le merg toate din plin. Eu n-am avut noroc.
Pantelimon se opreşte o clipă pe gânduri. Pare dezgustat să mai vorbească şi pare că nu mai are ce să-mi spună.
Îl întreb:
- Dar de ce ai apucat calea codrului şi de ce ai ieşit la drumul mare?
- Apoi ţi-am spus. Vroiau să pună mâna pe mine şi să mă ducă iar la închisoare. Nu vreau să mai văd închisoarea cu ochii. Mai bine moartea. Ce păţeşte omul acolo numai eu ştiu. Din bun, teafăr, ieşi beteag şi cu sufletul oţeţit. Mi-am luat mai bine lumea în cap. N-am plecat din sat să mă apuc de hoţie. Nu mă gândeam la una ca asta. Am trăit, numai Dumenzeu ştie cum, cu ce-mi păstra unul şi altul, şi cu ce găseam în pădure. Într-o zi, mă răzbise foamea şi-am prădat. Dacă e un păcat, îl iau pe suflet. N-am luat de la cel sărac, nici de la vădane, nici de la copii.
Cei bogaţi nu dau de voia lor. Trebuie să-i mai strângi din când în când în chingi ca să mai lase oleacă din ce-au prădat pe spinarea noastră. Când o veni vremea să-mi ispăşesc păcatele, o să fiu cu sufletul împăcat pentru că am dat şi eu, la nevoi, o mână de ajutor şi pentru că n-am trecut pe lângă o casă de creştin fără să las ceva într-însa.
Şi-or aminti măcar ei de mine şi m-or căina dacă m-or trimite la ocnă legile şi bogaţii.
Altceva ce să mai spun?
Complicii lui Pantelimon
- Spune-mi dacă toate prădăciunile la drumul mare care se pun pe seama ta, le-ai făcut singur, sau cu alţii?
- Ce-am făcut, am făcut eu singur. De ce să cadă păcatul pe alţii? O să dau eu seama de tot.
- Cum se face atunci că erai aproape în acelaşi timp şi la Botoşani, şi în Suceava, şi în pădurile Neamţului? Eraţi mai mulţi.
Pantelimon îşi ridică capul.
Simt în întuneric privirea lui pironindu-se asupra mea, ca şi cum ar vrea să-mi citească în suflet.
- Eu îţi vorbesc de mine, nu de alţii. Ce-au făcut alţii, e treaba lor.
Şi Pantelimon tace încruntat.
Am înţeles şi-am schimbat vorba.
- Dar, aşa singur cum eşti, trebuie să o duci greu fără adăpost şi cu poterile după tine.
- Rău, dar tot mai bine ca în temniţă. O zi mănânc, două rabd, şi vremea trece. Pădurea e a mea, nu dau seamă nimănui. Şi poterile…
Nu văd zâmbetul lui Pantelimon, dar din sunetul glasului simt că trebuie să zâmbească.
Jandarmii şi Pantelimon
- Ce să facă poterile în pădurile astea? Mai degrabă găseşti un ac într-un car cu fân. Eu bat potecile şi ei trec pe drumul cel mare. Apoi calcă greu, de li se aude mersul de la o poştă. Şi când păşesc mai pe înfundate, îmi dă de veste domnul căpitan cu automobilul dumisale. Câte-odată au trecut la doi paşi de mine, şi eu râdeam de ei, ascuns în rugi.
Ce să găsească! Dacă le-aş trimite vorbă că sunt în cutare loc, tot n-ar găsi chipul să treacă pe lângă mine fără să mă vadă, fără să mă vadă, sau să mă caute pe jos, când eu aş sta pitit într-un copac. Doar să dea foc pădurilor! Unde mai pui că omaenii ţin cu mine, nu cu dânşii.
- E adevărat. Am vorbit şi eu cu oamenii de prin împrejurimi şi toţi te vorbesc de bine.
Pantelimon îşi ridică privirile şi mă întreabă cu interes:
- Ce spun de mine?
- Te laudă şi n-ar vrea să te vadă încăput pe mânile jandarmilor.
- Săracii! Îndură şi ei destul de pe urma mea, dar mai mult îndură de pe urma lor. Cum poate omul să fie aşa de câinos la inimă? Doar sunt ţărani ca şi noi, şi dacă au pus un mondir pe dânşii, cred că sunt coborâţi cu hârbozul din cer şi că au dreptul să ne taie şi să ne spânzure. Pe mama au bătut-o. Eu n-am bătut pe nimeni şi n-am vărsat sânge de creştin. Dar dacă mi-ar cădea în palmă jandarmul care a bătut-o…!
Pantelimon nu-şi sfârşeşte fraza. Numai puşca strânsă în pumni trosneşte ca o ameninţare. Nu întrerup clipele astea dureroase şi tragice. Apoi continuă el singur, încet, strângând din dinţi, ca şi cum ar vorbi numai pentru dânsul.
- De la mine să-şi mute gândul. N-o să încap pe mâna lor. N-o să mă aibă nici mort în mâna lor. Decât să mai îndur ce-am îndurat, mai bine îmi răpun viaţa singur. Câte-odată nu mănânc zile întregi. Mai bine să nu mănânc, decât să tragă căinii ăştia din carnea mea. Îs fără milă, domnule. N-au suflet în ei. Când îi ştiu prin pădure, mai bine aş vrea să dau ochii cu un mistreţ decât cu dânşii.
Ce va face de-aici înainte
Îl întrerup.
- Şi, cu toate astea, n-o să poţi scăpa multă vreme de mâna lor. Acum, cât e vară, tot poţi să te mai ascunzi. Dar ce-o să faci când s-o rări frunza şi când o începe să sufle vântul iernii?
- Până atunci mai este. Ce-o fi până atunci oi vedea. Oi găsi şi eu un adăpost sau m-oi duce unde s-o vedea cu ochii. Numai pe ei să nu-i văd, încolo e tot una. Am mai fost prin străinătăţi.
Nu mi-e greu să muncesc. Oi mai munci cum am mai muncit, şi mi-oi ţine şi eu viaţa de azi pe mâine. Dacă m-am întors, e pentru că mi-a fost dragă casa şi-am crezut că m-or fi uitat jandarmii şi nu s-or mai ţine dârz de capul meu. Nu m-au uitat însă. Când avem vre-un drept, Statul uită să mi-l dea, dar când avem să luăm ani de închisoare, atunci nu uită. Aşa e cu noi, ţăranii.
Încerc să-l conving că ar putea totuşi să scape de mâinile jandarmilor şi altfel.
- Înţeleg că ţi-e groază de jandarmi. De ce nu încerci să fugi de pe-aici, să te duci, de pildă, la Piatra sau la Bucureşti şi să te predai procurorului? Acolo nu te-ar atinge nimeni. Din contră, ţi-ai uşura mult situaţia. Chiar judecătorii ar fi mai blânzi cu tine, ştiind că te-ai predat singur.
Pantelimon dă din cap.
- Uşor de spus, greu de făcut. Până la Piatra nu sunt tot păduri. Jandarmi sunt însă berechet, slavă Domnului. Tot pe mâna lor aş intra. Şi-apoi, chiar dacă aş ajunge cu bine la Piatra sau, cum spui dumneata, tocmai la Bucureşti, nu m-ar arunca iar la închisoare şi n-aş fi păzit tot de jandarmi?
Cine m-ar scăpa din mânile lor, acolo, când m-ar bate şi m-ar omorî pe înfundate? Porcurorul? Dar ce ştie el de ce se întâmplă la spatele lui? Când m-au închis întâia oară, nu m-au bătut, nu m-am plâns şi nu s-a răstit la mine judecătorul ca să tac, că aşa avem noi, puşcăriaşii, obiceiul să ne vìtăm că ne-a omorât cu o palmă. Dar dacă procurorul, cum spui dumneata, e un om de omenie, de ce a lăsat să se bată oameni nevinovaţi? de ce n-a zis nimic când jandarmii au bătut pe mama mea şi pe frate-meu? Ce-au făcut ei? Au prădat la drumul mare? Au fugit în pădure? De ce i-au bătut? Lasă, domnule! Dumneata eşti din Bucureşti. Acolo o fi lumea altfel. Dar aici, domnul procuror n-aude, nici nu vede cum sunt schingiuiţi ţăranii.
Am tăcut. Ce să-i răspund?
Să-i spun că se înşeală? Aş fi minţit. Să-i făgăduiesc că-I vom lua câţiva avocaţi pe răspunderea noastră? Nu-mi fac iluzii de autoritatea noastră în faţa ilegalităţii autorităţilor. Când mi-am adus aminte că poliţaiul oraşului, în aceeaşi zi, îndrăznise să calce peste toate legile care asigură libertatea cetăţenească şi să-mi declare că mă va izgoni cu forţa din oraş, am înţeles că, dacă cu noi, care cunoaştem legile, care oricum facem parte din clasa stăpânitoare, care avem îndărătul nostru forţa relaţiilor, a presei, a putinţei de a ne apăra, se procedează astfel, cum trebuie să se procedeze cu aceia care, în viaţa lor batjocorită, împilată, strivită de oameni săraci şi neputincioşi, nu găsesc o ureche care să-i asculte, un suflet care să-i înţeleagă şi un tribunal care să le dea dreptate.
Să mai insist pe lângă Pantelimon să se predea, după tot ce cunosc moravurile ţării ăsteia? Mi se pare că aş fi îndeplinit cu cunoştinnţă oficiul mizerabil de agent poliţienesc.
Ultimele cuvinte
N-am să mai insist, prin urmare, dar am simţit nevoia să-i dau o ultimă asigurare că orice s-ar întâmpla, dacă vre-odată se va preda sau va cădea în mâinile justiţiei, să se gândească la mine şi să fie sigur că va găsi departe, al Bucureşti, câţiva avocaţi care să-l apere şi să pledeze pentru dânsul. I-am zis:
- Pantelimon, nu mă priveşte trecutul tău. Ce-ai făcut nu se mai poate întoarce. Ca avocat însă, o să-ţi dau un sfat pentru viitor, ca răspaltă a încrederii pe care ai avut-o în mine. Fereşte-te, Pantelimon, ca de foc, să faci moarte de om. Hoţia la drumul mare e o faptă gravă; poate fi însă însoţită de circumstanţe uşurătoare. Omorul însă nu are, nu va putea avea nicio îngăduire. Pantelimon, să nu omori niciodată!
Şi atunci, am asistat la o scenă mută, care se poate descrie, dar care nu se poate reda în intensitatea ei simplă şi sălbatică.
Pantelimon a ridicat puşca de jos, a cântărit-o, s-a uitat lung la dânsa, apoi încet, cu îndoială, cu nelinişte şi, în sfârşit, cu o mişcare bruscă, a descărcat-o.
Cartuşele au căzut la pământ.
Ce aveam de-acum să ne mai spunem? Toată firea, toată viaţa "banditului"erau în gestul acela.
I-am strâns mâna şi nu mi-a fost ruşine că i-am stâns-o.
Am vorbit câtva de viaţa lui, de nevoile ţăranilor pe care le cunoştea bine, de mama şi de fratele lui. Mi-a spus că, dacă voi scrie la gazetă, să scriu că nu i-e milă atât de viaţa lui pierdută, cât îi e de viaţa celor lăsaţi acasă şi care pătimesc de pe urma lui. Mi s-a plâns că suferă de mâna stângă, care i-a fost rănită în tinereţe.
L-am întrebat încotro are de gând să plece şi mi-a arătat pădurea.
- Pe aici, încolo.
- Nu ştii unde?
- Nu ştiu…
L-am îndemnat, dacă va avea vreodată ceva nou să ne spună, să scrie pe adresa ziarului "Dimineaţa" la Bucureşti.
Şi cum vremea trecea repede şi se făcea de ziuă, ne-am despărţit, el pierzându-se în negura pădurii, eu întorcându-mă pe alt drum spre Târgul-Neamţ.
Întoarcerea în oraş
Am intrat pe bariera oraşului încă pe întuneric. Oraşul dormea ca mort. Nici drumeţi rătăciţi, nici procesiuni de câini, nici ţipetele stridente ale gramofonului.
M-am aruncat îmbrăcat în pat şi am aşteptat, cu ochii pironiţi în tavan, cu sufletul fericit şi uşor ca pana, revărsatul zilei. Numai când lumina zilei năvăli victorioasă în odaie, am lăsat storurile, m-am dezbrăcat şi am căzut ca mort în aşternut.
Uitasem însă uşa deschisă şi servitoarea m-a trezit de dimineaţă.
Pe la zece, am plăcerea să primesc vizita domnului poliţai Coroi, care mi-a mărturisit cu tristeţe că descinderile autorităţilor din aceeaşi noapte fuseseră deznădăjuitor de infructoase. Pantelimon nu fusese găsit. Cine ştie unde se ascunde!
Coborându-ne în restaurant, am schimbat un salut prietenesc cu simpaticul căpitan de jandarmi şi am comunicat domnului poliţai că sunt cu totul la dispoziţia domniei sale.
- Mi-am făcut bagajele şi n-aveţi decât să daţi ordinele necesare ca să fiu însoţit de agenţii dumneavoastră până la gară.
Văzându-mă aşa de dispus să plec, domnul Coroi a crezut că e mai bine să uzeze cu mine de diplomaţie provincială.
- Să plecaţi? De ce? Nu vă alungă nimeni. Puteţi pleca, sigur, dacă vreţi. Eu respect libertatea presei!
Sărmana libertate.
I-am făcut cunoştinţă o ultimă dată în Târgul-Neamţ când, ducându-mă la poştă să anunţ ducându-mă la poştă să anunţ telegrafic direcţia "Dimineţii" că m-am "întâlnit cu persoana în chestie", bieţii amploiaţi, în lipsa dirigintelui, întorceau telegrama pe toate feţele şi nu îndrăzneau s-o primească.
Au primit-o, în sfârşit, şi-am putut să plec, nu însă fără să mă răzbun puţin şi să fac o ultimă festă inteligenţilor emisari ai domnului Panaitescu.
Pe agentul domniei sale V. Gologan şi proaspătul meu prieten, am putut să-l fotografiez, cu consimţământul lui, chiar în uşa localului poliţiei din Târgul- Neamţ şi, după cererea lui, între două respectabile doamne, flirturile sale.
Ziarul guvernamental "Epoca" nu va mai putea să contesteze astfel existenţa sau prezenţa la Târgul-Neamţ a acestui agent.
Iar, pe de altă parte, trecând la o parte pe complicele meu, înaltul personaj de la Siguranţă, i-am şoptit misterios la ureche:
- Victoria e a noastră! Zilele astea vei primi o scrisoare de la Pantelimon!
- Cum? Ai vorbit cu dânsul?
- Ce-ţi pasă? Vei primi scrisoarea. Numai să nu pleci la Bucureşti.
- Nu…rămân aici…
Şi înaltul personaj de la Siguranţa generală a Statului român se făcu mai întâI galben, apoi roşu de mulţumire, de fericire, de speranţă.
Mi-a strâns mâna tare, pe furiş.
Dacă nu i-o fi luat-o jandarmii înainte, probabil că şi astăzi aşteaptă scrisoarea lui Pantelimon.
Semnat: N.D. Cocea
Din "Dimineaţa" din 8 august 1911
Citește și articolul "Cum s-au intersectat tâlharul Pantelimon, jurnalistul N.D. Cocea și Prințul Aristide Caradja"
Citește și "Închisorile noastre"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu