O descoperire românească

Ziarele din Germania anunţă că compatriotul nostru, inginerul I.M. Scmierer, fost elev al liceului din Galaţi, a îmbogăţit ştiinţa cu o descoperire de mare importanţă, menită să revoluţioneze telegrafia şi fotografia. D. Schmierer a reuşit să perfecţioneze fotografia la distanţă într-atâta încât să se poată vedea direct de la distanţă prin firul telegrafic. D. Schmierer a început lucrările sale ştiinţifice în dorinţa de a perfecţiona fotografia la distanţă, pentru a se putea aplica chiar în practică, lucru care i-a reuşit de minune. Până acum, pentru a putea transmite o imagine, trebuia făcută întâi o fotografie a obiectului, căci numai fotografiile se puteau transmite. După noul sistem Schmierer, camera fotografică şi aparatul de expediţie sunt întrunite într-un singur aparat şi face astfel ca razele ce pornesc de la obiect să influenţeze direct asupra aparatului de expediţie, aşa că imaginea se poate transmite fără preparaţie anterioară. Imaginea care apare în aparatul de recepţie seamănă cu o zincografie. Sistemul este extrem de simplu şi se bazează pe nişte principii ştiinţifice pe care specialiştii le numesc cu adevărat geniale şi a căror descriere este prea grea pentru marele public, aşa că n-o mai reproducem aici. Întrebuinţarea practică a noului sistem va fi foarte mare. Poliţia se va putea servi de el în urmărirea criminalilor, căci circulările de urmărire cu fotografie expediate telegrafic ar atinge frontierele cu mult mai repede decât criminalul, chiar dacă acesta ar întrebuinţa cele mai repezi mijloace de transport. Având în vedere ieftinătatea procedeelor, ziarele ilustrate vor putea publica mult mai repede fotografii ale evenimentelor la ordinea zilei. În Germania s-a înfiinaţat un consorţiu pentru a pune în practică noua descoperire. * din Dimineata, aprilie 1913

Apel umanitar!

Părinţii au aşteptat mulţi ani să le vină pe lume un fiu. Minunea s-a produs, în toamna anului 2010. L-au botezat Mihnea-Dan. La început, era un puşti precum ceilalţi, zâmbind prietenos, ca într-o reclamă de pampers. Liniştit. Poate mult prea liniştit. Văzându-l crescând alături de verişoara lui, doar cu trei luni mai mare, părinţii au putut observa primele semne ale unui autism sever. Pe măsură ce timpul trecea, lumea din jur îi devenea străina. Nu vorbea, nu socializa, se închidea în universul lui. Medicii au confirmat diagnosticul bolii când Mihnea a împlinit 2 ani şi 4 luni. Avea, deja, întârziere în vorbire, comunicare şi înţelegere. Autismul este o boală care are şanse de vindecare doar în 47% dintre cazuri, dar medicii i-au încurajat pe părinţi: în cazul lui, acţionând rapid, cu un tratament intensiv, sunt 90% şanse ca el să fie recuperat până la împlinirea vârstei şcolare. Citeste mai mult despre acest caz aici, aici si aici. ___________ Astazi este Ziua Internationala de Constientizare a Autismului! O donatie cat de mica pentru ajutorarea acestui copil poate fi semnul ca ai constientizat existenta acestei afectiuni care macina copilaria a 6 copii la fiecare 1000 de nou-veniti pe lume in mileniul III! Nu este o boala ereditara! Este o afectiune adusa de alimentatia gresita a parintilor, de mediul nociv in care traiesc, de stresul de fiecare zi. Parintii lui Mihnea sunt perfect sanatosi, cu o inteligenta peste medie. La fel sunt parintii multor copii autisti. Un copil la fiecare 166 de nou nascuti vine pe lume cu aceasta afectiune. Unii sunt depistati la timp, altii, din nefericire, nu... si pe masura ce vor creste se vor inchide in lumea lor. Trebuie sa facem brese in zidul care-i inconjoara si sa le trimitem dragostea noastra.

Speculanţii carităţii. Acum un veac, dr. Nicolae Minovici dădea o şansă vagabonzilor, rea­da­p­tându-i la condiţia de homo artifex

Cu o sută de ani în urmă, ca şi astăzi, opera individuală, fie ea de caritate sau culturală, era rară. Într-o lume materialistă, jertfa de timp şi de forţe, închinată unui scop moral, nu era un exemplu de urmat de mulţi. "Nu ştiu dacă sunt cinci oameni în ţara noastră care să se găsească în această ca­tegorie; printre aceştia cinci se află însă de bună seamă, şi încă în primul rând, doctor Nicolae Minovici", re­mar­ca redactorul uneia dintre publi­caţiile cele mai prizate în epocă, Ilustraţiunea Română. Medic expert pe lângă Tribunalul din Ilfov (deservind şi Bucureştiul), chemat adeseori să rezolve chestiuni de medicină legală dintre cele mai complicate – relatam nu demult des­pre felul în care a reconstituit chipul atentatorului de la Banca Benzal, ca­re s-a desfigurat cu vitriol înainte de a se sinucide – dr. Minovici, la fel ca şi fraţii săi, dr. Mina Minovici şi chi­mis­tul Ştefan Minovici, era deja o pre­zenţă cunoscută în lumea medi­ca­lă, ştiinţifică, socială a Capitalei. La acea dată era directorul serviciului an­tropometric al Societăţii de Salvare (pe care a înfiinţat-o, în 1906) şi al Azilului de Noapte. Şi pentru că în ce-l priveşte omul muncitor – homo artifex, cum spun latinii – era e­ta­lo­nul suprem, spre asta tinde să-i con­du­că şi pe vagabonzii Bucureştiului. Ca medic, rolul lui era de a vindeca, de a obloji răni. Ca om, a consi­derat că nu trebuie să-şi irosească forţele în gesturi banale, ci să încerce, după puterile lui, să vindece plăgile care rodeau Capitala: cerşetoria şi vagabondajul. N-a reuşit pe deplin şi cu siguranţă azi ne-ar trebui un alt dr. Nicolae Minovici. Însă în epocă eforturile lui erau vizibile. "Se ştie ce era până deunăzi cerşetoria şi vagabondajul în Bucureşti. Pe străzile Capitalei, în fiecare colţ, se vedea câte un infirm murdar, greţos care îşi etala infirmitatea numai să stoarcă câte un gologan trecătorului. Un spectacol dezgustător care nu se mai vede în nici un oraş din Apus şi care era o ruşine pentru Capitala noastră. Dar nu era numai o ruşine, ci şi o adevărată şarlatanie, căci cei mai mulţi din aceşti infirmi erau oameni valizi care fugeau de muncă sau îşi făcuseră socoteala că, cu cerşitul, pot avea mai mult decât cu munca". Cu asta avea de lupta dr. Minovici acum o sută de ani şi, în parte, a avut succes în demersurile lui. Citind însă articolele din presa vremii, îmi pare că prea multe nu s-au schimbat însă într-un secol. Doar că acum ne exportăm vagabonzii şi cerşetorii la colţurile de stradă din marile oraşe ale Europei (îmi amintesc de un pod peste unul dintre canalele Veneţiei, la marginea căruia, ca un fel de Ivan Turbincă redesenat, o femeie bătrână, cu zece fuste înflorate pe ea, cerşea într-o italiană aproximativă; n-am miluit-o, iar ea, auzindu-mă vorbind româneşte, m-a apostrofat, ca să ţin minte)... Colonia agricolă de la Băneasa

Dar să vedem care a fost soluţia găsită (şi aplicată cu succes) acum o sută de ani de neobositul dr. Nicolae Minovici în ce-i priveşte pe "spe­cu­lanţii carităţii". I-a adunat de pe drumuri şi le-a dat un rost, potrivit ideii sale călăuzitoare că omul trebuie ajutat şi îndreptat prin muncă, în vre­me ce pomana nu e decât "o încurajare la lene, care e mama tuturor vi­ţiilor". El s-a înţeles cu Poliţia şi Pri­­măria Capitalei care i-au pus la în­demână agenţii necesari pentru a-i strânge de pe drumuri pe cei care va­­ga­bondau, aducându-i la casa sa din Băneasa, pe lângă care organizase o mică fermă agricolă. (Casa e cea pe care o admirăm şi azi, vizavi de Fântâna "Mioriţa"). Iată cum descrie un jurnalist din epocă ce se întâmpla la "colonia agricolă de la Băneasa": "Ici un cerşetor bătrân pliveşte buru­i­enile unei culturi de zarzavaturi, dincolo alt moşneag are în grijă cres­că­to­ria de păsări – toate lucruri uşoare, po­trivite vârstei «delincvenţilor». Pri­ma zi, cerşetorii lucrează gratis, ca pedeapsă pentru delictul lor, dar zi­le­le următoare sunt plătiţi potrivit mun­cii lor. După ce sunt ţinuţi câtva timp, până ce sunt deprinşi cu munca şi convinşi că ar fi zadarnic şi primejdios să se reapuce de cerşit, li se dă drumul, afară de ace­ia care se roagă să mai fie ţinuţi câtva timp. De reţinut nu pot fi re­ţi­nuţi multă vreme, căci cer­şetorii Ca­pi­talei sunt mulţi şi... se perindează". Sistemul lui a fost vala­bil mai mult de trei decenii, până la in­trarea Ro­mâ­niei în cel de al doilea răz­boi mondial. Chiar dacă nu a eradi­cat cerşetoria, măcar în epocă a diminuat sim­ţitor prezenţa ei pe stră­zile Capitalei. După război, "coerciţia prin muncă" a căpătat alte va­len­ţe, impuse de so­ci­e­­tatea de tip comunist. După 1989, ni­meni nu s-a mai gân­dit la asta ca la un model viabil. Şi, ori­c­um, scara la care trebuie acţionat este cu mult mai lar­gă... şi de unde atâţia "doctori Minovici"? Vila Minovici

"Casa e construită de arhitectul C. Cerkez, în cel mai curat stil românesc. Pereţii încăperilor au chenare – brâie – luate după modelele de lăicere româneşti; sufrageria îndeosebi se remarcă printr-un bufet în stil ormânesc, din lemn de tei, cu bogate în­crus­ta­ţiuni, care ne arată ce dezvoltare ar putea lua sculptura în lemn cu motive româneşti. În sala de primire am văzut, pe o lăiţă, zestrea unei fete de ţăran chiabur – bogată colecţie de ţesături româneşti, care desfată ochiul dovedind totodată iscusinţa ţărăncii române." "Societatea de Salvare" "Capitalei noastre, înzestrată cu numerase şi bogate spitale, îi lipsea o instituţie de caritate ambulantă, care să îngrijească de nenorocirile şi accidentele întâmplate în raza oraşului şi care să fie un auxiliar al spita­le­lor. Or, dl dr. Minovici a dat C­a­pi­talei această instituţie, după pil­da societăţilor similare din Eu­ropa. Ce a ajuns Societatea de Salvare, «Salvarea», cum îi zice în termeni populari, ştie toa­tă lumea. Nu e întâmplare ne­­no­rocită, nu e accident în Capitală, fără ca Salvarea să nu fie chemată în ajutor. Dar ceea ce nu ştie lumea sunt greutăţile nenumărate ce a avut să în­tâm­pi­ne dl dr. Minovici întru înjghebarea ei. Trebuiau fonduri, trebuiau automobile şi trăsuri de transport, trebuia să se întreţină un personal îndestulător şi gata la datorie (...). A mers cu talerul din om în om, a dat serbări în folosul societăţii şi după o mun­că uriaşă a reuşit să asigure «Salvării» o existenţă liniştită." Copiii nimănui "Micii vagabonzi sunt şi ei întrebuinţaţi la diverse lucrări potri­vite vârstei lor. Unii se ocupă cu stupăria, alţii udă diversele culturi. Cei mai inteligenţi, în care dl dr. Minovici recunoaşte oarecare iscusinţi, sunt reţinuţi spre a fi îndreptaţi mai târziu spre o muncă mai spornică. (...) E de prisos să adaug că o ordine exem­plară şi o curăţenie de­să­vâr­şi­tă domneşte în colonia de la Băneasa. Mâncarea ce li se serveşte e din cele mai nutritive, iar dormitorul e ţinut în cea mai mare curăţenie." (fragmente din presa vremii) Publicat în Jurnalul Naţional din 6 ianuarie 2012

Jaful de la bancă, urmat de sinucidere cu vitriol

Abia cu câteva zile înainte de sfârşitul anului 1911 presa din Bucureşti şi-a oprit valul de articole prin care încerca să explice "drama înspăi­mân­tătoare" care se petrecuse sâmbătă, 29 octombrie, în strada Doamnei, la Banca Benzal. De jafuri din bănci mai auzise românul, şi de ameninţări cu arma, şi de sinucideri. Însă întâmplarea care agitase spiritele avea ceva neobişnuit care făcea să lucreze imaginaţia jurnaliştilor amatori de senzaţii tari. Şi pe cea a cititiorilor lor... Atentatorul, după o încercare nereuşită de jaf – vom vedea ceva mai încolo ce s-a întâmplat de fapt – decide să se sinucidă, folosind pentru aceasta... o sticluţă cu vitriol şi un brici. Neîndemânatic (să fiu sinceră, n-am mai auzit până acum de cineva căruia să-i reuşească faza asta cu automutilarea cu "vitrion" – parcă personajele lui Caragiale ameninţau cu desfigurarea iubitului infidel!), atentatorul s-a chinuit un pic până să-şi dea obştescul sfârşit. Din toată povestea asta, cea mai câştigată a fost... medicina legală românească. Dr. Minovici a avut atunci prilejul să experimenteze unul dintre procedeele lui de identificare facială şi a repurtat un succes, reuşind să afle cine era criminalul-sinucigaş.

Nu avem la dispoziţie zecile de pagini de ziar format A2 care s-au umplut cu detalii, supoziţii şi interpretări cu privire la caz. Aşa că vom rezuma povestea care a aprins ima­ginaţia românilor de-acum un secol. "Un individ necunoscut, în etate de 24-26 de ani, a încercat să prade pe bancherul Benzal din strada Doamnei, după ce a rănit cu două gloanţe de revolver pe casierul băncii şi pe un servitor", scrie "Dimineaţa" din 30 octombrie. Fiind dezarmat, atentatorul şi-a tăiat gâtul cu un brici, nu înainte însă de a se stropi cu vitriol pe faţă. Dus la spitalul Colţea, moare către orele dimineţii. Fiind vorba de o tentativă de jaf în plină zi, întâmplarea i-a făcut şi pe investigatori şi pe ziarişti să o asocieze cu alta similară, petrecută în vară, la Constanţa, la banca unuia Gheorghiadis. Jafurile semănau, mai puţin sfârşitul tragic pe care tocmai vi l-am relatat. În dimineaţa aceea de octombrie, atentatorul – care aşteptase până atunci vizavi, în celebrul restaurant "La maiorul Mura" – a intrat în clădire şi l-a abordat pe servitor, ca să afle cine vine mai întâi, casierul sau directorul. Apoi îl împuşcă, nime­rindu-l în maxilarul drept, după care îl adoarme cu cloroform. Primul care intră în bancă, după acest episod, este fratele patronului, Alexandru Benzal, care era şi casierul băncii. Cel dintâi glonte tras asupra lui ricoşează în casa de fier, al doilea îl atinge în umăr şi îl doboară, dar se ridică şi, fiind robust, reuşeşte să îl dezarmeze. Speriat de consecinţele faptei sale, atentatorul încearcă să se sinucidă. Mai întâi se automutilează cu vitriol dintr-o sticluţă ce purta asupră-i, apoi îşi taie gâtul cu briciul, după care, temându-se că nici aşa nu va muri, "îşi înfipse mâinile în rana ce-şi făcuse, spre a desăvârşi ceea ce briciul nu fusese în stare să facă". Faptul că jefuitorul folosise vitriol avea să le dea mari bătăi de cap investigatorilor. O pată mare, neagră, de arsură, îi acoperea chipul. Comisarul Rudolf Mavrichi încercă în zadar să găsească pe cineva capabil să identifice făptaşul. De aici s-a născut bănuiala că atentatorul ar fi fost de familie bună şi că prin gestul său încercase să nu aducă ruşinea publică asupra celor dragi. Straniu mod de a-ţi arăta iubirea! La spital, necunoscutul a mai supravieţuit câteva ore. Personalul medical relatează jurnaliştilor că acesta îşi tăiase vinele gâtului, gâtul şi nervul limbii, care paralizase. Deci nu putea da declaraţii... I s-a făcut un pansament, dar nenorocitul, vrând să moară, l-a rupt. I s-a cusut rana, însă până la urmă vrerea i s-a împlinit şi a murit. Investigatorii nu reuşesc să afle numele infractorului sinucigaş, însă descoperă... modelul. Un roman poliţist în vogă în epocă, semnat de un oarecare Fr. Coppée: "Le coupable". Tânărul copiase detaliu cu detaliu jaful imaginat de scriitor... numai că criminalul din carte avusese o soartă mai bună. Pornind de la măsurătorile efectuate pe capul decedatului, dr Minovici a pus să se deseneze prezumtivul chip al acestuia. După ceva căutări, în sfârşit unul dintre cei întrebaţi avea să observe o asemănare clară cu fotografiile unui oarecare Ion Mărculescu, corector la "Monitorul oficial", venit de vreun an în Capitală. Concluzia anchetei: "Nu era un spărgător sau un hoţ de meserie, căci în cazul acesta oricum ar fi fost cunoscut de vreun agent sau comisar de siguranţă. Era un începător – dar un om care trebuie să fi fost influenţat de lectura romanelor de senzaţie sau de vederea filmelor cinematografice care reproduc isprăvile bandiţilor celebri". I s-a pus în cârcă şi jaful din Constanţa, ba unii l-au bănuit a fi şi un celebru escroc internaţional de negăsit... Dar astea n-au putut fi niciodată probate. Ce e cu crima din Constanţa? Multă vreme, ziarele de la finele anului 1911 au speculat cu privire la prezumţia de vinovăţie a lui Ion Mărculescu şi în cazul jafului de la Constanţa, în timpul căruia a fost ucis şi bancherul Gheorghiadis. Crima se săvârşise în iulie, doar că atentatorul nu apucase să-şi folosească revolverul, constănţeanul fiind ucis cu ajutorul unui pumnal. Crima cu pricina avusese şi două martore, două adolescente, care declaraseră că ucigaşul fusese un tânăr cu părul negru şi mustaţa roşcată, cam de vârsta şi statura lui Mărculescu. De altfel, una dintre ele îl şi recunoaşte, atunci când este adusă la Bucureşti şi i se arată cadavrul, la morgă. Dora Schlesinger, în vârstă de 14 ani, şi Estera Penchas, de 13 ani, au trecut cu seninătate peste supliciul la care au fost supuse, cu identificarea presupusului criminal din Constanţa. În epocă, militanţii pentru protejarea psihică a adolescenţilor încă nu existau. Una dintre ele avea să declare: "Pe când mă întorceam de la băcănie, am văzut ieşind din biroul lui Gheor­ghiadis pe un tânăr cu haine stropite de sânge... Avea un cuţit în mână şi a băgat cuţitul în sân. (…) M-am luat după dânsul şi, fiind cuprinsă de spaimă, am început să ţip"... Cine era Mărculescu?

Asupra originii curiosului atentator-sinucigaş de la Banca Benzal s-au făcut numeroase presupuneri. Cercetările poliţieneşti au ajuns la următoarele rezultate: avea 22 sau 23 de ani, fusese amânat de comisia de recrutare, în 1910, pe motiv de debilitate, însă în anul următor primise ordinul de recrutare. La 1 noiembrie – adică exact la două zile după dramatica întâmplare – ar fi trebuit să fie încorporat. Era originar din Călăraşi, unde tatăl său avea o sfoară de vie şi câteva proprietăţi, între care una chiar pe strada principală. Era, deci, de familie bună, chiar dacă nu din elita Călăraşilor. Se explică, atunci, faptul că a încercat să-şi desfigureze chipul. Cu un an înainte venise în Bucureşti, unde s-a angajat pe postul de corector, la Monitorul Oficial. Îşi neglijează serviciul, este dat afară, dar la stăruinţele lui e reangajat. La percheziţie se descoperă singura lui avere mobilă, un cufăr, în care se aflau diverse substanţe farmaceutice, dar şi morfină, eter, acid sulfuric, câteva borcane cu vitriol, mercur. S-au găsit şi "câteva creioane de grimat, din cele pe care le utilizează artiştii", semn că tânărul s-ar fi putut deghiza, la nevoie. Cea mai interesantă descoperire: un jurnal intitulat: "Viaţa unui disperat". Citindu-l, anchetatorii au ridicat şi ipoteza ca tânărul să fi comis fapta aflat într-un puseu de nebunie. Mărculescu amorezat "La 20 iunie Mărculescu pleacă în concediu pentru 20 de zile", relatează ziarul "Dimineaţa", într-una dintre ediţiile sale din noiembrie 1911. "Când la 10 iulie revine, spre mirarea noastră era îmbrăcat după ultima modă, cu pălărie de panama etc. Era natural să ne mire pe toţi această schimbare în înfăţişarea lui. După câteva zile, am avut dezlegarea acestei schimbări: Mărculescu era amorezat. În fiecare zi la orele 4, Mărculescu era aşteptat în squarul Sărindar de o blondă de moravuri uşoare, foarte drăguţă, cu care făcea zilnic plimbări la Şosea şi apoi lua masa la restaurantul "Transvaal". Legătura aceasta a durat până în ultimul moment, căci el a mai fost zărit cu această femeie. La întrebările prietenilor săi de unde are bani pentru a-şi face luxul acesta, el răspundea că a făcut un împrumut la o bancă din Capitală şi că a venit cu o sumă de bani de acasă. Se prea poate ca această femeie să aibă un amestec în această afacere". Oricum, sumele de bani pe care le cheltuia cu nonşalanţă în ultima vreme nu au făcut decât să susţină ipoteza că el era şi autorului dublei infracţiuni – jaf şi crimă - de la Constanţa. Publicat în Jurnalul Naţional din 28 decembrie 2011

Opoziţia din alte vremuri. Acum un secol, naţional-liberalii şi conservator-democraţii au părăsit legislativul

Deunăzi, într-un dialog cu unul dintre cunoscuţii noştri istorici, mi s-a replicat că, în comparaţie cu timpurile trecute, România nu mai e condusă de "bărbaţi de stat", capabili de gesturi de "bărbăţie politică", ci de oameni, omuleţi şi omuşori politici. Nu fac politică, aşa că nu am explorat tema în adâncime. Zilele trecute, însă, mi-am adus aminte de vorbele astea când am citit ziarele din mijlocul lui decembrie 1911 şi am văzut că ele se deschid, invariabil, cu ştirea retragerii din Parlament a opoziţiei. Parcă îmi trecuseră mie pe la urechi ceva informaţii ase­mă­nă­toare – măcar la nivel de declaraţii de intenţie – ale opoziţiei de azi... Dar, cum spuneam, nu comentez. Doar spicuiesc din presa timpului de-acum un secol subiecte care să ne dea de gândit celor care trăim azi. Care era contextul? Având o majoritate parlamentară asigurată de şeful de campanie al partidului, Al. Marghiloman (supranumit şi "maestrul farselor electorale"), Partidul Conservator se afla în fruntea ţării. Cel de-al doilea "guvern P.P. Carp" – preşedintele partidului fuse­se desemnat de regele Carol I să formeze consiliul de miniştri – intrase "în pâine" în decembrie 1910. Pe tot parcursul anului 1911, iniţiaseră o serie de legi menite să modernizeze România, unele dintre ele contestate de opoziţie, dar nu într-atât încât să conducă la gestul definitiv al re­tragerii din parlament. Contextul este mult mai complicat. Prezenţa a trei partide puternice îl nemulţumea pe regele Carol I, care era, se ştie, adeptul principiului alternativei la gu­vernare şi al unui parlament în care să intre numai două partide. Acesta ceruse în nenumărate rânduri ca între liderul conservator – P.P. Carp – şi cel conservator-democrat – Take Ionescu – să aibă loc o reconciliere. Ma­io­res­cu, Marghiloman, N. Filipescu şi alţi fruntaşi politici ai epocii sunt, pe rând, consultaţi de rege şi rugaţi să intervină pe lângă cei doi, care iniţial făcuseră parte din acelaşi partid. Niciunul dintre ei nu cedează. Între altele, Take Ionescu cerea dizolvarea Ca­merei şi revizuirea Constituţiei. În loc de o împăcare între cele două facţiuni conservatoare (partidul lui Take Ionescu se desprinsese din cel Conservator), se ajunge la discuţii contradictorii chiar şi în sânul partidului de guvernământ. În acelaşi context, P.P. Carp în­cepe un şir de atacuri la politica na­ţional-liberalilor, conduşi de Ion I.C. Brătianu. Mărul discordiei, sămânţa scandalului şi pretextul gestului decisiv ce se va face pe 16 decembrie 1911 avea să fie însă Legea pentru func­ţi­o­narea societăţii comunale de tramvaie din Bucureşti, care prevedea noile statute ale societăţii, favorabile Primăriei şi în dauna intereselor ac­ţionarilor. Vechile statute fuseseră re­gle­mentate de liberali, în 1909. În cursul anului 1911, presa fusese, de alt­fel, foarte atentă la procesul mo­nopolului asupra societăţii comunale de tramvaie, proces care se apropia de final şi care promitea să dea dreptate acţionarilor. Carpiştii, neaşteptând soluţionarea cauzei, vor să impună o lege, pentru a preveni un rezultat defavorabil ideilor lor. Ce s-a întâmplat în ziua de 16 decembrie 1911?

În chiar ziua în care, în Parlament, urma să se voteze Legea Tramvaielor, cele două camere legislative sunt zguduite din temelii. Liderii opoziţiei – Take Ionescu (şeful Partidului Conservator Democrat) şi Ion I.C. Brătianu (preşedintele Partidului Naţional Liberal) – au prezentat în Cameră, respectiv în Senat, acelaşi text de protest, prin care anunţau demisia deputaţilor şi senatorilor membri ai celor două partide. "(...) Pe lângă violenţele şi corupţia din alegeri, care au dat actualului guvern caracterul unei stăpâniri de fapt, pe lângă fărădelegile şi abuzurile de pu­tere, guvernul, prin declaraţiunile şi faptele sale din urmă sapă însăşi temeliile organizaţiunii noastre de stat, aşa cum au fost aşezate prin Constituţiune. Uzurparea prerogativelor puterii judecătoreşti prin legea adusă ieri Adunării deputaţilor, care răpeşte de la tribunale o judecată în curs şi pretinde să o curme prin voturile unor majorităţi politice, nesocoteşte principiul separaţiunii puterilor şi desfiinţează neatârnarea puterii judecătoreşti; principiu şi neatârnare care sunt garanţie de căpetenie a drepturilor fiecăruia şi stavilă în contra anarhiei. (...)" Asta s-a întâmplat în Cameră, la ora 2 şi 15 minute, şi în Senat la ora 2 şi 40 de minute. La Cameră, răspunsul îl dă chiar P.P. Carp: "Dumnealor părăsesc Camera ca să transporte lupta aiurea. Pe principii se fac revoluţiuni, pe afaceri nu!". Răspunsul cel mai clar este însă continuarea activităţi Camerei şi votarea în unanimitate (a celor rămaşi) a Legii Tramvaielor.

Cele două partide din opoziţie nu îşi opresc demersurile aici. Ei se întrunesc în "campanie extraparlamentară", convoacă pe 8 ianuarie 1912 un miting al delegaţiilor din toată ţara (care se încheie inclusiv cu incidente de stradă şi devastarea sediului partidului de guvernământ), susţin în continuare procesul în justiţie, pe "afacerea tramvaielor" şi primesc, până la urmă, satisfacţie, căci Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că legea conservatorilor este neconstituţională. P.P. Carp îşi dă demisia în martie 1912, dar rămâne şeful partidului. Criza politică nu se încheie însă aici, ea traversează aproape tot anul 1912. Regele voia un guvern conservator, cu Titu Maiorescu în frunte şi Take Ionescu şi alţi conservator-democraţi pe banca ministerială, însă negocierile sunt greu de dus. În toamnă, izbucnirea războiului din Balcani aduce puţină pace între conservatorii din ambele partide. O dată cu intrarea lui Take Ionescu în cel de al doilea "guvern Maiorescu", brătienii rămân singuri în opoziţie. Liberalii revin la putere în 1914, conducând două din cele trei guverne "din vremea marelui război" şi, apoi, primul guvern al României Mari. Poziţia opoziţiei Take Ionescu, liderul conservator-democraţilor, avea să declare în exclusivitate pentru ziarul Universul: "Orice ar fi făcut guvernul în chestia tramvaielor, opoziţia nu s-ar fi retras din Parlament, dovadă că anularea statutelor datează din iulie şi Opoziţia nu s-a gândit să se retragă. Dar legea propusă de guvern violează în aşa chip toate principiile de căpetenie din Constituţie, încât era imposibil opoziţiei să facă altceva decât ceea ce a făcut. (…) Principiul că nimeni nu poate fi expropriat decât în cazurile prevăzute de opoziţie şi principiul că nimeni nu poate fi sustras de la ju­de­că­torii ce-i dă legea (art. 14 din constituţie). Farsa din ultimul articol al legii, care spune că nu închide recursul la tribunale, dă legii un caracter de ipocrizie care o face şi mai odioasă. Într-adevăr, chestia supusă judecăţii tribunalului Ilfov, este dacă statutele sunt sau nu conforme cu legea. (…) Or legea creând pentru societate alte statute decât cele pe baza cărora acţionarul a subscris, legea schimbă contractul şi împiedică astfel ca justiţia să se pronunţe asupra chestiei principale: statutele sunt sau nu conforme cu legea, şi dacă vreo dispoziţie din ele nu ar fi conformă, care e consecinţa? Cade acea consecinţă sau însăşi societatea devine ilegală şi nulă." Cu privire la consecinţele gestului opoziţiei, el mai spune: "Nu vă puteţi închipui că două partide ca cel conservator-democrat şi cel naţional-liberal au recurs la acest mijloc neobicinuit fără ca să-şi dea seama de tot ce au făcut pentru ca să readucă Statul nostru la starea de Stat de drept. Nici d. Brătianu nici eu nu suntem copii şi nici dovadă de uşurinţă nu am dat până acum. Ne dăm perfect seama de actul nostru şi toată lumea poate să fie sigură că este aici o acţiune de bărbaţi politici, iar nu de supărare trecătoare." (T. Cireş) Răspunsul lui T. Maiorescu, la Senat "Guvernul nu poate decât să-şi exprime părerea de rău în faţa atitudinii pe care a crezut de cuviinţă s-o ia opoziţiunea – nu ştiu cum s-o numesc? – opoziţie coalizată, opoziţie unită, paralelă... (…) Deşi după definiţie paralele sunt liniile care nu se întâlnesc niciodată. Decât aici opoziţia se întâlneşte cel puţin de câte ori este vorba de un act negativ, de a nu lua parte la dezbaterea Adresei, de a nu lua par­te la lucrările Paramentului. Argumentele pe care şi-a sprijinit onor d. Brătianu acest act în numele opoziţiei paralele vor fi spulberate în decursul dez­ba­te­ri­­lor la Cameră şi în Senat, a chiar legii care a fost luată de pre­text pentru acest act negativ (...)." Publicat în Jurnalul Naţional din 16 decembrie 2011

O evadare senzaţională, ca-n filmele mute cu Stan şi Bran

Citesc paginile "coapte” de timp ale presei de acum o sută de ani şi nu mă pot stăpâni să nu vizualizez totul alb-negru, cu scene ce se desfăşoară în viteza filmelor mute care strângeau lumea, ciopor, în cinematografele cu grădină de la începutul secolului trecut. Uite, povestea asta a evadaţilor din duba închisorii Văcăreşti îmi aduce în faţa ochilor un sketch cu Stan şi Bran, evadând din închisoare. Ştiţi, scena aceea delicioasă, când Stan Laurel şi Oliver Hardy, îmbrăcaţi "în fracul cu dungi” al condamnaţilor la muncă silnică, purtând grele lanţuri la mâini şi la picioare, reuşesc să-l păcălească pe gardianul care-i păzea şi să fugă - cu liota de urmăritori după ei. Aş râde, cu lacrimi, ca la un şir de gaguri bune, dacă povestea din "Dimineaţa” din octombrie 1911 ar fi fost o glumă şi nu un fapt real. Dar... să prezentăm faptele.
În ultima zi din septembrie, cincisprezece deţinuţi coborau din trenul de Ploieşti şi urcau în duba care trebuia să-i ducă la închisoarea Văcăreşti. Cei cinsprezece se întorceau de la penitenciarul Doftana, unde fuseseră trimişi pentru a ispăşi o pedeapsă disciplinară. Doftana - în ciuda deselor revolte care se întâmplau acolo (şi despre care am povestit în articolul precedent) – era locul unde regimul carceral avea o severitate în plus, numai bună de "înmuiat” oasele şi cerbicia ocnaşilor. Drumul cu duba, de la Doftana la Ploieşti, apoi cel cu trenul până la Bucureşti, decurseseră fără incidente, aşa că, după un control care ar fi trebuit să asigure securitatea transportului prin Capitală, cei cincisprezece au fost urcaţi în duba care aştepta în curtea Gării de Nord. Două zile mai târziu, presa de la Bucureşti titra: "Senzaţionala evadare a doi puşcăriaşi”.
Jurnalistul "Dimineţii” (al cărui nume ne rămâne necunoscut), istoriseşte: "S-au parcurs stradele Calea Griviţei, Sfântu Gheorghe şi Calea Văcăreşti până la penitenciarul cu acelaşi nume. În timpul parcursului s-au făcut mici popasuri din cauza cailor care erau osteniţi. La penitenciar, când deţinuţii au fost scoborâţi din dubă, s-a făcut o senzaţională descoperire: din 15 deţinuţi cât au fost luaţi din gară lipseau doi: Vasile Sfetescu, condamnat la 2 ani închisoare, şi Vasile Slavu, condamnat la muncă silnică pe viaţă. Făcându-se o cercetare în interiorul dubei, s-a dat peste fiarele celor doi dispăruţi, hainele lor şi un fierăstrău. Podeaua dubei avea o gaură prin care cu uşurinţă se putea strecura un om. În drumul de la gară la penitenciar, cei doi deţinuţi, cu ajutorul unui fierăstrău pe care-l aveau asupra lor, au tăiat podeaua dubei şi au fugit după ce şi-au scos fiarele de la mâini şi de la picioare şi s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea de ocnaş.” 80 de jandarmi s-au răsfirat în cartierul larg, dintre Închisoarea Văcăreşti şi apa Dâmboviţei, şi autorităţile s-au implicat la auzul veştii: Mitileneu, prefectul poliţiei Capitalei, şeful Siguranţei, prim-procurorul Hiotu, inspectorul Rafael, căpitanul Arhip, comandantul sergenţilor... Cei treisprezece deţinuţi rămaşi în dubă au refuzat să dea orice indiciu care să ajute la prinderea dublilor infractori, deşi, scria confratele nostru de demult, duba fusese una "comună”, în care toţi puşcăriaşii stăteau la grămadă, şi nu una cu cabine pentru fiecare ocnaş. Dacă s-au pus de acord toţi investigatorii că evadarea nu putuse avea loc decât după trecerea peste podul Dâmboviţei, căci în oraş ar fi fost lesne prinşi din nou, un mister rămânea felul în care condamnaţii îşi scoseseră lanţurile grele de la mâini şi de la picioare, mai ales că nu prezentau nici o urmă de tăiere. Nu, n-a fost nici un Houdini prin preajmă, n-au urmat ocnaşii nici un fel de curs la distanţă despre tehnica scoaterii cătuşelor. "S-a făcut o experienţă la penitenciar, al cărei rezultat nu este tocmai mulţumitor. Lanţurile pot fi scoase cu cea mai mare uşurinţă din mâini. Toţi cei 13 deţinuţi şi-au scos lanţurile cu care erau încătuşaţi, în faţa dlui Mitileneu, prefectul Capitalei. Rezultatul acesta a surprins pe toţi cei de faţă.” Dintr-un articol din zilele ce au urmat (pentru că subiectul a ţinut o vreme pagina întâi a ziarelor) desprindem şi o frumoasă "învăţătură” despre solidaritatea dintre puşcăriaşi: "Unul din ocnaşii care se aflau în dubă, un condamnat pe viaţă, a făcut o declaraţie care părea a fi sinceră: «Dar ce credeţi, boierilor, spunea el, că dacă aş fi ştiut că este acolo o spărtură, m-aş fi grăbit să dau alarma? Mă aruncam şi eu, chiar să mă fi călcat duba. Tot nu mai am ce pierde!»”. Măi să fie?
Ziceam ceva mai devreme de Stan şi Bran. O scânteie s-a aprins când am "cetit” descrierile făcute în presa vremii celor doi evadaţi. Vasile Slavu, recidivistul, condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru tâlhărie şi omor, avea următoarele semnalmente: "înălţimea 1,60 m, gras, mustaţă şi barbă rasă şi obrazul drept cu o cicatrice în mărimea unei monede de 50 de bani”. Era de felul lui din Târgu Ocna, avea 31 de ani, iar după un popas la Văcăreşti, trebuia să plece mai departe, ca să taie sare la ocnele de acolo. Nu-l aştepta deloc viaţă uşoară. Vasile Sfetescu avea doar 21 de ani, era la prima infracţiune şi fusese închis pentru doi ani, din care ispăşise 4 luni. Ar fi rămas la Văcăreşti încă un an jumate, dar pesemne osânda i s-a părut prea grea ca s-o mai împlinească. Semnalmentele lui m-au condus la această asociere cu actorii comediei mute, pentru că era "înalt, slăbuţ, cu fruntea şi nasul drepte, gura potrivită şi la faţă brun”. Un gras şi-un slab. Cine avea să fie prins primul? Cel gras, fireşte! Şi după numai 23 de ore de la evadare. Scrie cronicarul vremii: "Pe la orele 8 seara, doi jandarmi rupţi de oboseală, în urma cercetărilor din timpul zilei, se întorceau la penitenciar. Ei au trecut pe lângă un lac din apropierea cimitirului Bellu. Tocmai voiau să apuce pe o stradă laterală când au văzut rezemat de un pom pe unul din evadaţi. «Nu trageţi, mă băieţi, le-a spus ocnaşul – că mă predau singur». Şi s-a predat”. A cerut mâncare, haine uscate şi a intrat la interogatoriu. De aici încolo, în ciuda lipsei semnăturii, recunoaştem în articolul care se întinde pe o pagină, pana lui N.D.Cocea, care construieşte situaţii şi redă savuros dialogul. "«Bine, mă, unde ai stat până acuma?», l-a întrebat d. inspector Cantuniari. «În baltă. Cum am scăpat din dubă am luat-o la fugă şi văzând că sunt urmărit m-am ascuns în baltă. Doar capul îl aveam scos», a răspuns ocnaşul. «Şi ai stat tot timpul aşa?». «Toată noaptea şi toată ziua. Vedeam jandarmii trecând la doi paşi de mine şi ca să nu fiu văzut mă ascundeam în stuf. Către seară îmi îngheţase tot corpul, aşa că n-am mai putut sta şi a trebuit să ies, altfel nu mă prindea.»” Către finalul interogatoriului, prefectul poliţiei Capitalei, Mitileneu, se vâră şi el în vorbă: "Ai făcut o ispravă fără folos!”. Ocnaşul, cu o şmecherie pe care infractorii inveteraţi nu şi-o pierd nici în clipa din urmă, îi răspunde: "Fără folos, conaşule, că n-am ştiut drumul, altfel nu mă mai prindeaţi!...” Cum se sfârşeşte povestea lui? Sub semnul – trist-cinic – al lui "ce-am avut şi ce-am pierdut”. E închis într-o celulă cu trei jandarmi la uşă, pentru ca mai apoi să fie trimis, la muncă silnică pe viaţă. Asta l-ar fi aşteptat cu sau fără tentativa de evadare. Ce-a câştigat a fost o răceală zdravănă şi-n oase frigul lacului de lângă cimitirul Bellu.
Până la sfârşitul anului 1911, celălalt ocnaş, Sfetescu, n-a fost prins. Se vorbea că e un fel de haiduc, prin pădurile statului de la marginea Sloboziei – un "bandit Pantelimon” al Bărăganului, dar tâlhăriile lui erau mici, josnice. Apoi, nu s-a mai vorbit despre el...

Note:

Evadare din ospiciu

Pe la începutul anului 1911, o ştire stranie dădea ocol Capitalei: a evadat un deţinut-nebun, din ospiciul doctorului Şuţu (da, acelaşi ospiciu în care a murit Eminescu, dacă vă aduceţi aminte!). Dumitru Gîsea, un mic negustor care ţinea un magazinaş nu departe de... închisoarea Văcăreşti (deh, cum se joacă destinul cu omul!) "fără a avea vreun motiv ci cuprins numai de o stare bolnăvicioasă, şi-a ucis soţia cu lovituri furioase de bardă”. Crima a ţinut prima pagină a ziarelor vreo două luni, la sfârşitul anului 1910. "Împrejurările absolut curioase în care a fost săvârşită această monstruoasă crimă au făcut pe cei însărcinaţi cu facerea anchetei să capete din primul moment convingerea că nu au de cercetat un criminal ordinar, ci un om bolnav care n-a comis crima decât împins de nişte vise ciudate”, e scris în presa vremii. Aşa se face că omul e dus nu la Văcăreşti, ci e trimis pentru supraveghere medicală, timp de 20 de zile, la ospiciu. "Blând, liniştit”, "fără vreun moment furios”, doar din când în când "apucat de manii religioase”, acolo petrece şi Crăciunul, şi Anul Nou. Dar într-una dintre primele zile ale lui 1911, profitând de neatenţia supraveghetorilor, sare gardul şi, îmbrăcat "în uniforma pensionarilor ospiciului”, o ia agale pe străzi, până în Agriculturii No. 2, unde locuia fratele său, Costică. Temător de soarta frăţâne-su (şi, oleacă, poate gândindu-se că propria-i viaţă e în pericol şi că n-avea nevoie Dumitru de o bardă, i-ar fi fost suficient şi-un cosor) acesta-l ia cu duhul blândeţii, cheamă o trăsură de piaţă şi-l înapoiază spiciului. Oooooh! Şi-au răsuflat cu toţii uşuraţi.

Omorât pentru că a refuzat o propunere ruşinoasă

Pe la sfârşitul anului 1911, în plin Post al Crăciunului, un eveniment oribil i-a făcut să se cutremure pe gălăţeni – cetăţeni cinstiţi şi ocnaşi, deopotrivă. Şi asta pentru că o crimă cu conotaţii sexuale neobişnuite în epocă s-a petrecut pe 12 decembrie, nu pe-o stradă din oraş, nici în vreo casă respectabilă, ci în închisoarea din Galaţi. Dar să-l lăsăm pe corespondentul local al "Dimineţii” (semnează: "emar.”) să relateze faptele: "Un deţinut, Vasile Surdu, zis Topolenski, adus aici din Brăila, făcând propuneri ruşinoase unui alt deţinut, şi anume Ştefan Buzoianu, acesta l-a lovit. Topolenski, luând atunci un cuţit şi lovind pe Buzoianu, l-a ucis. Sosind la închisoare, domnul prim-procuror, deţinuţii au căutat să dea vina crimei asupra altui deţinut şi nu asupra celui care o săvârşise. Din declaraţiile luate, s-a stabilit că parte dintre deţinuţi, aduşi de la Brăila în localitate, se dedau la acte imorale în închisoarea din acel oraş, iar aici au căutat să atragă în cercul lor şi pe cel ucis. Crima s-a petrecut în dormitorul închisorii.” La vremea respectivă, homosexualitatea era crimă în regulă şi nimeni nu organiza marşuri gay...

In Jurnalul National din 9 decembrie 2011

Citeste si "Cum s-au intersectat talharul Pantelimon, jurnalistul N.D. Cocea si printul Aristide Caradja"
Citeste si "Inchisorile de-acum un veac sau Chestia regimului penitenciar"

Domnul Cocea de vorbă cu Pantelimon

Cum se prezintă Pantelimon

Pantelimon nu e un erou. Nimic în atitudinea, în mişcările lui, în portul, în vorba lui, aminteşte de haiducii mândri şi îndrăzneţi de odinioară. Vremurile legendare au dispărut, şi cu ele, iataganele, pistoalele la cingătoare, fugarii neînstrunaţi şi cuşmele pe-o ureche. În vremea noastră prozaică şi burgheză, însuşi Pantelimon trebuie să se supună obiceiurilor existente şi să cutreiere pădurile în hainele comune ale ţăranului trait o bună parte din viaţă pe la fabrici sau în oraş.
Dar dacă Pantelimon nu are înfăţişarea unui erou, are în schimb, în hainele şi în trăsăturile figurii lui, toată mizeria, toată tristeţea, toată deznădejdea ţăranului alungat, prigonit, jefuit, împilat, fără speranţa unei sorţi mai bune decât în fugă sau în revoltă. Ghemuit lângă trunchiul unui copac, pare obosit şi sfârşit. Dacă n-ar fi puşca cu două ţevi –iar nu un Manlicher, cum susţineau autorităţile – culcată la picioarele lui, nimic n-ar spune că în faţa mea stătea banditul temut, care de trei luni de zile poartă pe urmele lui corpuri întregi de soldaţi şi de jandarmi. Vorbeşte într-un glas încet, cu glas tărăgănat şi ostenit.
Ce l-a îndemnat s-apuce calea codrului
- Ce eram să fac? Am fost condamnat, în lipsă, la un an şi jumătate închisoare. Am fost condamnat pe nedrept. Am întrebat pe unii şi pe alţii dacă pot să scap de temniţă. Unii mi-au spus că am dreptul de opoziţie, alţii că am alte drepturi, şi alţii că nu mai am niciun drept. Nici ei nu ştiu bine. Când veneau să mă ia pe sus, prindeam de veste şi fugeam din sat. Mă întorceam după o bucată de vreme, dar tot pe ascuns, să nu mă prindă. Asta nu mai era trai. Nu spun că nu câştigam de ajuns. Când omul e muncitor, nu moare de foame. Doar nu m-am dat niciodată înlături de la muncă. Dar m-am născut într-un ceas rău. Mi-a fost, pe semne, scris să nu se aleagă nimic de osteneala şi de munca mea. Aşa e croită lumea. La unii prea mult, la alţii, cenuşa în vatră. ŞI nu pot să spun că am fost un rău şi un ticălos. Cât mi-a stat în puteri, am ajutat pe alţii mai nevoiaşi ca mine. Când aveam un ban de prisos, nu-l cheltuiam singur. Câţi oameni nu sunt mai nărăviţi ca mine şi, dacă au noroc, le merg toate din plin. Eu n-am avut noroc.
Pantelimon se opreşte o clipă pe gânduri. Pare dezgustat să mai vorbească şi pare că nu mai are ce să-mi spună.
Îl întreb:
- Dar de ce ai apucat calea codrului şi de ce ai ieşit la drumul mare?
- Apoi ţi-am spus. Vroiau să pună mâna pe mine şi să mă ducă iar la închisoare. Nu vreau să mai văd închisoarea cu ochii. Mai bine moartea. Ce păţeşte omul acolo numai eu ştiu. Din bun, teafăr, ieşi beteag şi cu sufletul oţeţit. Mi-am luat mai bine lumea în cap. N-am plecat din sat să mă apuc de hoţie. Nu mă gândeam la una ca asta. Am trăit, numai Dumenzeu ştie cum, cu ce-mi păstra unul şi altul, şi cu ce găseam în pădure. Într-o zi, mă răzbise foamea şi-am prădat. Dacă e un păcat, îl iau pe suflet. N-am luat de la cel sărac, nici de la vădane, nici de la copii.
Cei bogaţi nu dau de voia lor. Trebuie să-i mai strângi din când în când în chingi ca să mai lase oleacă din ce-au prădat pe spinarea noastră. Când o veni vremea să-mi ispăşesc păcatele, o să fiu cu sufletul împăcat pentru că am dat şi eu, la nevoi, o mână de ajutor şi pentru că n-am trecut pe lângă o casă de creştin fără să las ceva într-însa.
Şi-or aminti măcar ei de mine şi m-or căina dacă m-or trimite la ocnă legile şi bogaţii.
Altceva ce să mai spun?

Complicii lui Pantelimon

- Spune-mi dacă toate prădăciunile la drumul mare care se pun pe seama ta, le-ai făcut singur, sau cu alţii?
- Ce-am făcut, am făcut eu singur. De ce să cadă păcatul pe alţii? O să dau eu seama de tot.
- Cum se face atunci că erai aproape în acelaşi timp şi la Botoşani, şi în Suceava, şi în pădurile Neamţului? Eraţi mai mulţi.
Pantelimon îşi ridică capul.
Simt în întuneric privirea lui pironindu-se asupra mea, ca şi cum ar vrea să-mi citească în suflet.
- Eu îţi vorbesc de mine, nu de alţii. Ce-au făcut alţii, e treaba lor.
Şi Pantelimon tace încruntat.
Am înţeles şi-am schimbat vorba.
- Dar, aşa singur cum eşti, trebuie să o duci greu fără adăpost şi cu poterile după tine.
- Rău, dar tot mai bine ca în temniţă. O zi mănânc, două rabd, şi vremea trece. Pădurea e a mea, nu dau seamă nimănui. Şi poterile…
Nu văd zâmbetul lui Pantelimon, dar din sunetul glasului simt că trebuie să zâmbească.

Jandarmii şi Pantelimon

- Ce să facă poterile în pădurile astea? Mai degrabă găseşti un ac într-un car cu fân. Eu bat potecile şi ei trec pe drumul cel mare. Apoi calcă greu, de li se aude mersul de la o poştă. Şi când păşesc mai pe înfundate, îmi dă de veste domnul căpitan cu automobilul dumisale. Câte-odată au trecut la doi paşi de mine, şi eu râdeam de ei, ascuns în rugi.
Ce să găsească! Dacă le-aş trimite vorbă că sunt în cutare loc, tot n-ar găsi chipul să treacă pe lângă mine fără să mă vadă, fără să mă vadă, sau să mă caute pe jos, când eu aş sta pitit într-un copac. Doar să dea foc pădurilor! Unde mai pui că omaenii ţin cu mine, nu cu dânşii.
- E adevărat. Am vorbit şi eu cu oamenii de prin împrejurimi şi toţi te vorbesc de bine.
Pantelimon îşi ridică privirile şi mă întreabă cu interes:
- Ce spun de mine?
- Te laudă şi n-ar vrea să te vadă încăput pe mânile jandarmilor.
- Săracii! Îndură şi ei destul de pe urma mea, dar mai mult îndură de pe urma lor. Cum poate omul să fie aşa de câinos la inimă? Doar sunt ţărani ca şi noi, şi dacă au pus un mondir pe dânşii, cred că sunt coborâţi cu hârbozul din cer şi că au dreptul să ne taie şi să ne spânzure. Pe mama au bătut-o. Eu n-am bătut pe nimeni şi n-am vărsat sânge de creştin. Dar dacă mi-ar cădea în palmă jandarmul care a bătut-o…!
Pantelimon nu-şi sfârşeşte fraza. Numai puşca strânsă în pumni trosneşte ca o ameninţare. Nu întrerup clipele astea dureroase şi tragice. Apoi continuă el singur, încet, strângând din dinţi, ca şi cum ar vorbi numai pentru dânsul.
- De la mine să-şi mute gândul. N-o să încap pe mâna lor. N-o să mă aibă nici mort în mâna lor. Decât să mai îndur ce-am îndurat, mai bine îmi răpun viaţa singur. Câte-odată nu mănânc zile întregi. Mai bine să nu mănânc, decât să tragă căinii ăştia din carnea mea. Îs fără milă, domnule. N-au suflet în ei. Când îi ştiu prin pădure, mai bine aş vrea să dau ochii cu un mistreţ decât cu dânşii.

Ce va face de-aici înainte

Îl întrerup.
- Şi, cu toate astea, n-o să poţi scăpa multă vreme de mâna lor. Acum, cât e vară, tot poţi să te mai ascunzi. Dar ce-o să faci când s-o rări frunza şi când o începe să sufle vântul iernii?
- Până atunci mai este. Ce-o fi până atunci oi vedea. Oi găsi şi eu un adăpost sau m-oi duce unde s-o vedea cu ochii. Numai pe ei să nu-i văd, încolo e tot una. Am mai fost prin străinătăţi.
Nu mi-e greu să muncesc. Oi mai munci cum am mai muncit, şi mi-oi ţine şi eu viaţa de azi pe mâine. Dacă m-am întors, e pentru că mi-a fost dragă casa şi-am crezut că m-or fi uitat jandarmii şi nu s-or mai ţine dârz de capul meu. Nu m-au uitat însă. Când avem vre-un drept, Statul uită să mi-l dea, dar când avem să luăm ani de închisoare, atunci nu uită. Aşa e cu noi, ţăranii.
Încerc să-l conving că ar putea totuşi să scape de mâinile jandarmilor şi altfel.
- Înţeleg că ţi-e groază de jandarmi. De ce nu încerci să fugi de pe-aici, să te duci, de pildă, la Piatra sau la Bucureşti şi să te predai procurorului? Acolo nu te-ar atinge nimeni. Din contră, ţi-ai uşura mult situaţia. Chiar judecătorii ar fi mai blânzi cu tine, ştiind că te-ai predat singur.
Pantelimon dă din cap.
- Uşor de spus, greu de făcut. Până la Piatra nu sunt tot păduri. Jandarmi sunt însă berechet, slavă Domnului. Tot pe mâna lor aş intra. Şi-apoi, chiar dacă aş ajunge cu bine la Piatra sau, cum spui dumneata, tocmai la Bucureşti, nu m-ar arunca iar la închisoare şi n-aş fi păzit tot de jandarmi?
Cine m-ar scăpa din mânile lor, acolo, când m-ar bate şi m-ar omorî pe înfundate? Porcurorul? Dar ce ştie el de ce se întâmplă la spatele lui? Când m-au închis întâia oară, nu m-au bătut, nu m-am plâns şi nu s-a răstit la mine judecătorul ca să tac, că aşa avem noi, puşcăriaşii, obiceiul să ne vìtăm că ne-a omorât cu o palmă. Dar dacă procurorul, cum spui dumneata, e un om de omenie, de ce a lăsat să se bată oameni nevinovaţi? de ce n-a zis nimic când jandarmii au bătut pe mama mea şi pe frate-meu? Ce-au făcut ei? Au prădat la drumul mare? Au fugit în pădure? De ce i-au bătut? Lasă, domnule! Dumneata eşti din Bucureşti. Acolo o fi lumea altfel. Dar aici, domnul procuror n-aude, nici nu vede cum sunt schingiuiţi ţăranii.
Am tăcut. Ce să-i răspund?
Să-i spun că se înşeală? Aş fi minţit. Să-i făgăduiesc că-I vom lua câţiva avocaţi pe răspunderea noastră? Nu-mi fac iluzii de autoritatea noastră în faţa ilegalităţii autorităţilor. Când mi-am adus aminte că poliţaiul oraşului, în aceeaşi zi, îndrăznise să calce peste toate legile care asigură libertatea cetăţenească şi să-mi declare că mă va izgoni cu forţa din oraş, am înţeles că, dacă cu noi, care cunoaştem legile, care oricum facem parte din clasa stăpânitoare, care avem îndărătul nostru forţa relaţiilor, a presei, a putinţei de a ne apăra, se procedează astfel, cum trebuie să se procedeze cu aceia care, în viaţa lor batjocorită, împilată, strivită de oameni săraci şi neputincioşi, nu găsesc o ureche care să-i asculte, un suflet care să-i înţeleagă şi un tribunal care să le dea dreptate.
Să mai insist pe lângă Pantelimon să se predea, după tot ce cunosc moravurile ţării ăsteia? Mi se pare că aş fi îndeplinit cu cunoştinnţă oficiul mizerabil de agent poliţienesc.

Ultimele cuvinte

N-am să mai insist, prin urmare, dar am simţit nevoia să-i dau o ultimă asigurare că orice s-ar întâmpla, dacă vre-odată se va preda sau va cădea în mâinile justiţiei, să se gândească la mine şi să fie sigur că va găsi departe, al Bucureşti, câţiva avocaţi care să-l apere şi să pledeze pentru dânsul. I-am zis:
- Pantelimon, nu mă priveşte trecutul tău. Ce-ai făcut nu se mai poate întoarce. Ca avocat însă, o să-ţi dau un sfat pentru viitor, ca răspaltă a încrederii pe care ai avut-o în mine. Fereşte-te, Pantelimon, ca de foc, să faci moarte de om. Hoţia la drumul mare e o faptă gravă; poate fi însă însoţită de circumstanţe uşurătoare. Omorul însă nu are, nu va putea avea nicio îngăduire. Pantelimon, să nu omori niciodată!
Şi atunci, am asistat la o scenă mută, care se poate descrie, dar care nu se poate reda în intensitatea ei simplă şi sălbatică.
Pantelimon a ridicat puşca de jos, a cântărit-o, s-a uitat lung la dânsa, apoi încet, cu îndoială, cu nelinişte şi, în sfârşit, cu o mişcare bruscă, a descărcat-o.
Cartuşele au căzut la pământ.
Ce aveam de-acum să ne mai spunem? Toată firea, toată viaţa "banditului"erau în gestul acela.
I-am strâns mâna şi nu mi-a fost ruşine că i-am stâns-o.
Am vorbit câtva de viaţa lui, de nevoile ţăranilor pe care le cunoştea bine, de mama şi de fratele lui. Mi-a spus că, dacă voi scrie la gazetă, să scriu că nu i-e milă atât de viaţa lui pierdută, cât îi e de viaţa celor lăsaţi acasă şi care pătimesc de pe urma lui. Mi s-a plâns că suferă de mâna stângă, care i-a fost rănită în tinereţe.
L-am întrebat încotro are de gând să plece şi mi-a arătat pădurea.
- Pe aici, încolo.
- Nu ştii unde?
- Nu ştiu…
L-am îndemnat, dacă va avea vreodată ceva nou să ne spună, să scrie pe adresa ziarului "Dimineaţa" la Bucureşti.
Şi cum vremea trecea repede şi se făcea de ziuă, ne-am despărţit, el pierzându-se în negura pădurii, eu întorcându-mă pe alt drum spre Târgul-Neamţ.

Întoarcerea în oraş

Am intrat pe bariera oraşului încă pe întuneric. Oraşul dormea ca mort. Nici drumeţi rătăciţi, nici procesiuni de câini, nici ţipetele stridente ale gramofonului.
M-am aruncat îmbrăcat în pat şi am aşteptat, cu ochii pironiţi în tavan, cu sufletul fericit şi uşor ca pana, revărsatul zilei. Numai când lumina zilei năvăli victorioasă în odaie, am lăsat storurile, m-am dezbrăcat şi am căzut ca mort în aşternut.
Uitasem însă uşa deschisă şi servitoarea m-a trezit de dimineaţă.
Pe la zece, am plăcerea să primesc vizita domnului poliţai Coroi, care mi-a mărturisit cu tristeţe că descinderile autorităţilor din aceeaşi noapte fuseseră deznădăjuitor de infructoase. Pantelimon nu fusese găsit. Cine ştie unde se ascunde!
Coborându-ne în restaurant, am schimbat un salut prietenesc cu simpaticul căpitan de jandarmi şi am comunicat domnului poliţai că sunt cu totul la dispoziţia domniei sale.
- Mi-am făcut bagajele şi n-aveţi decât să daţi ordinele necesare ca să fiu însoţit de agenţii dumneavoastră până la gară.
Văzându-mă aşa de dispus să plec, domnul Coroi a crezut că e mai bine să uzeze cu mine de diplomaţie provincială.
- Să plecaţi? De ce? Nu vă alungă nimeni. Puteţi pleca, sigur, dacă vreţi. Eu respect libertatea presei!

Sărmana libertate.

I-am făcut cunoştinţă o ultimă dată în Târgul-Neamţ când, ducându-mă la poştă să anunţ ducându-mă la poştă să anunţ telegrafic direcţia "Dimineţii" că m-am "întâlnit cu persoana în chestie", bieţii amploiaţi, în lipsa dirigintelui, întorceau telegrama pe toate feţele şi nu îndrăzneau s-o primească.
Au primit-o, în sfârşit, şi-am putut să plec, nu însă fără să mă răzbun puţin şi să fac o ultimă festă inteligenţilor emisari ai domnului Panaitescu.
Pe agentul domniei sale V. Gologan şi proaspătul meu prieten, am putut să-l fotografiez, cu consimţământul lui, chiar în uşa localului poliţiei din Târgul- Neamţ şi, după cererea lui, între două respectabile doamne, flirturile sale.
Ziarul guvernamental "Epoca" nu va mai putea să contesteze astfel existenţa sau prezenţa la Târgul-Neamţ a acestui agent.
Iar, pe de altă parte, trecând la o parte pe complicele meu, înaltul personaj de la Siguranţă, i-am şoptit misterios la ureche:
- Victoria e a noastră! Zilele astea vei primi o scrisoare de la Pantelimon!
- Cum? Ai vorbit cu dânsul?
- Ce-ţi pasă? Vei primi scrisoarea. Numai să nu pleci la Bucureşti.
- Nu…rămân aici…
Şi înaltul personaj de la Siguranţa generală a Statului român se făcu mai întâI galben, apoi roşu de mulţumire, de fericire, de speranţă.
Mi-a strâns mâna tare, pe furiş.
Dacă nu i-o fi luat-o jandarmii înainte, probabil că şi astăzi aşteaptă scrisoarea lui Pantelimon.

Semnat: N.D. Cocea

Din "Dimineaţa" din 8 august 1911

Citește și articolul "Cum s-au intersectat tâlharul Pantelimon, jurnalistul N.D. Cocea și Prințul Aristide Caradja"
Citește și "Închisorile noastre"