Cum s-au intersectat tâlharul Pantelimon, jurnalistul N.D. Cocea şi prinţul Aristide Caradja

Nu era nici Andrii Popa, nici vestitul haiduc Şapte-Cai, nici Robin Hood şi nici Zigomar, eroul celebru al lumii de celuloid de la început de veac, care a fost modelul lui Zorro de mai târziu. Era doar fiul unei ţărănci dintr-un sat de pe lângă Humuleştii lui Creangă, dar a pus ţara pe jar când s-a apucat de tâlhării la drumul mare. Îi ataca pe negustori şi pe arendaşi, îi păcălea pe jandarmi, stătea de vorbă cu prinţii, în inima codrilor, şi-şi dădea întâlnire cu ziariştii în umbra zidurilor de mănăstire. Pantelimon, banditul, a ţinut pagina ziarelor o vară şi-aproape o toamnă întreagă, până "s-a dat prins" şi-a ajuns la ocnă, pentru ani grei.
Exact acum o sută de ani, pe 21 noiembrie 1911 - şi tot într-o zi de luni -, presa românească se-ntrecea să anunţe prinderea banditului Thoader Pantelimon, de loc din Răuceştii Neamţului. Trădat de-un tovarăş, înconjurat de jandarmi, se lăsase prins în seara zilei de 19 noiembrie, în satul Plopu, din comuna Căbeşti, aflată la vremea aceea în judeţul Tutova.
Povestea banditului care a terorizat şase judeţe şi zeci de sate s-a încheiat atunci. De început a început prin vară. Mai întâi ca un simplu fapt divers. Patru bărbaţi – raşi şi frezaţi (ce mai deghizament pentru nişte ţărani bărboşi ce se aflau ei, până atunci!) - au atacat casa unui neguţător de pe lângă Hârlău. Apoi au venit veşti despre alte şi alte netrebnicii care se întâmplau, până când capul răufăcătorilor a început să aibă chip şi nume. El era "banditul Pantelimon", pentru care se mobilizau trupe de jandarmi şi se făceau potere formate din localnici, doar-doar l-or prinde, ori prin ţinutul Sucevei, ori prin cel al Neamţului, al Ieşilor, al Botşenilor, al Tutovei sau al Tecuciului. Dar, cum aveau să remarce jurnaliştii de la "Dimineaţa" (ziarul condus de Constantin Mille, avându-l ca vedetă de necontestat, la vremea aceea, pe N.D. Cocea), "jandarmii lui Panaitescu" (ministrul de resort al epocii) erau tot atât de sprinteni ca şi "jandarmii lui Offenbach", adică ajungeau întotdeauna cu cinci minute mai târziu.
Veştile sosite din ţară de la corespondenţi erau contradictorii. Ba se zicea că banditul a mai săvârşit o fărădelege, ba se dovedea că altu-i de vină. Ba era prins unul de-avea – curată coincidenţă! - şi-acelaşi nume, şi-acelaşi chip, ba se arăta că acela nu era decât un cinstit negustor, pornit la treaba lui, care avusese nenorocul de a face popas exact la câţiva kilometri distanţă de locul unei alte tâlhării. Luau jăndarii la "îndeaproape cercetare" pe rudele şi prietenii împricinatului, dar oamenii mai degrabă se lăsau trimişi ei la temniţă pentru complicitate şi tăinuire, decât să spuie unde e ascuns nelegiuitul. Situaţia devenise atât de încordată, încât unul dintre cei mai mari publicişti ai vremii, N.D. Cocea, porneşte el însuşi spre ţinutul Neamţului, în căutarea banditului.
Ziarul "Dimineaţa" al lui Const. Mille avea o vădită orientare de stânga, aşa că subiectul i se potrivea "mănuşă". Banditul nu era un simplu hoţ la drumul mare. El trebuia creionat în tuşe dulci-aspre, încât cititorul să-l placă şi să ţină cu el. Şi era nevoie de cel mai bun condei al publicaţiei pentru asta. "Aseară, cu trenul de 10 şi 5, cunoscutul publicist d. N.D. Cocea a plecat în Moldova în căutarea banditului Pantelimon", era publicat pe prima pagină a ediţiei din 8 august 1911. Publicistul era decis să afle, "din însăşi gura lui Pantelimon motivele care l-au îndemnat să apuce calea aspră şi primejdioasă a codrului", convins fiind că apariţia unui bandit de-o asemenea anvergură, care să câştige simpatia sătenilor prin acte de curaj şi generozitate, "este dovada netăgăduită a întinsei noastre cangrene sociale". "Ca în vremurile stăpânirii geceşti de odinioară, un om se ridică din mijlocul poporului, îşi asumă dreptul să împartă bunurile şi dreptatea aşa cum înţelege el şi în faţa acestui om nu vedem decât autorităţi neputincioase, aidoma poterilor de odinioară, şi o ţărănime mută, tăcută".
Probabil că banditul nu era chiar un Robin Hood şi motivele lui nu erau dintre cele mai generoase. Se ştia despre el că lucrase o vreme în armată, unde delapidase nişte bani şi făcuse nişte ani de temniţă. Întors acasă, nu stătea prea mult în sat, căci orice aluzie la condiţia lui de fost puşcăriaş îl înfuria şi-şi lua câmpii. Maică-sa, Catinca, îl iubea necondiţionat, dar nici ea nu ştia întotdeauna pe unde-i umblă feciorul.
E posibil ca tâlhăriile lui Pantelimon să fi început mai demult, dar să nu fi atras atenţia. La ceasul acela însă presa avea nevoie de un erou şi l-a găsit în persoana acestui bandit carismatic. Cel puţin aşa se vedea de la Bucureşti.

Ce a văzut ND Cocea

O dată ajuns înaintea lui – e de povestit şi felul în care publicistul reuşeşte la rându-i să-i fenteze pe "agenţii lui Panaitescu" şi să se întâlnească, undva pe lângă Mănăstirea Neamţului, cu Toader Pantelimon – N.D. Cocea îl studiază atent şi îi face portretul (diferit de cel al eroului pe care îl căutase): "Pantelimon nu e un erou. Nimic în atitudinea, în mişcările, în portul, în vorba lui nu aminteşte de haiducii mândri şi îndrăzneţi de odinioară. Vremurile legendare au dispărut şi cu ele iataganele, pistoalele la cingătoare, fugarii neînstrunaţi şi cuşmele pe o ureche. În vremea noastră prozaică şi burgheză, însuşi Pantelimon trebue să se supuie obiceiurilor existente şi să cutreiere pădurile în hainele comune ale ţăranului trăit o bună parte din viaţă pe la fabrici sau în oraş. Dar dacă Pantelimon nu are înfăţişarea unui erou, are în schimb în hainele şi în trăsăturile figurei lui toată mizeria, toată tristeţea, toată deznădejdea ţăranului alungat, prigonit, jefuit, împilat fără speranţa unei soarte mai bune, decât în fugă sau în revoltă. Ghemuit lângă trunchiul unui copac, pare obosit şi sfârşit".
În ediţia online a Jurnalului Naţional veţi regăsi o parte dintre articolele care au făcut deliciul publicului, acum o sută de ani. Reportajele pitoreşti pe care N.D. Cocea le scrie (despre întâlnirea cu Pantelimon, dar şi cu mama acestuia, despre prânzul luat cu căpitanul Chiriac, "urmăritorul” tâlharului) par mai degrabă file de poveste, decât istorii reale (acum, e ştiut că N.D. Cocea mai înflorea când şi când adevărul – vezi mitul celor 11.000 de ţărani ucişi în 1907). La fel cum desprinsă de realitate este şi povestea întâlnirii dintre banditul Toader Pantelimon şi prinţul Aristide Caradja (cunoscut pentru colecţia lui de lepidoptere, peste 250.000, aflată azi în patrimoniul Muzeului Grigore Antipa), când Prinţul se oferă să-i obţină graţierea, dacă se predă. Dar, vorba unui humuleştean, care vorbeşte-n pagina de ziar ca din cartea lui Creangă: "Apoi, dă! ce să cred eu, d-le Ioane? Dacă l-ar fi poftit prinţul la masă, poate că Pantelimon l-ar fi ascultat, dar la temniţă... omului i-a fi venit mai greu... fireşte! căci e foarte uşor să fii galanton... la spatele altuia!”
Poftit, nepoftit, Pantelimon tot la temniţă a ajuns. Dar se zice că înainte de a ajunge în închisoare, l-a sărutat un jandarm. Tocmai căpitanul Ion, cel căruia i s-a predat. Cică banditul i-ar fi zis: "Să nu mă baţi!”. Iar căpitanul i-ar fi răspuns tâlharului cetluit: "Nu te bat. Ba, iaca, am să te şi sărut”, şi i-a cuprins obrajii în palme, pupându-l în văzul tuturor. A fost ultimul gest blând de care a avut parte, înainte de a fi închis pentru douăzeci de ani la ocnă grea.

În Jurnalul Național din 21 noiembrie 2011

Citește și articolul "Domnul Cocea de vorbă cu Pantelimon"
Citește și articolul "Închisorile de-acum un veac sau Chestia regimului penitenciar"

Închisorile noastre

Ideea reorganizării sistemului nostru penitenciar lansată de oameni competenți, în frunte cu dl. A. Farra, directorul general al închisorilor, deși nu este tocmai nouă la noi – căci sub acest raport fiind înapoiați s-au propus și se tot propun reorganizări – ideea reorganizării zic, are o importanță deosebită nu numai pentru restrânsul cerc al oamenilor inițiați în această chestiune, ci și pentru marele public.
Criminalitatea, care notează la noi un procent rușinos și pare-că crescând, cheamă în numele unei sfinte datorii sociale, pe toți intelectualii, pe toți oamenii de stat, fără distincție de culoare politică, ca să combată acest îngrozitor flagel.
“Ceea ce se spunea în Franța acum 35 de ani – zice dl prof. I. Tanoviceanu – putem să spunem și noi despre țara noastră cu mai mult drept cuvânt, fiindcă după cum am arătat în diferite studii ale noastre, din diferite cauze, nicăieri criminalitatea nu a crescut cu o mai mare repeziciune ca în țara noastră. Prin urmare putem să zicem că și la noi ar fi o crimă să nu ne îngrijim de mersul criminalității în țara noastră. Trebuie ca persoanele autorizate, fără distincțiune de partide politice și de idei științifice, să-și dea mâna în privința combaterii marelui flagel”.
Dar – lucru este cunoscut – criminalitatea intrând în cadrul unor discuțiuni pur doctrinare, sunt distinși oameni care le discută, fără a aviza la mijloace și fără a se întreprinde o acțiune practică pentru remedierea răului. Prezumția de drept ce o facem că Societatea pedepsind pe individ pentru fapta sa, se gândește la pilduirea semenilor, nu este un fapt isprăvit. Crimnalul care-și face osânda izolat de restul Societății, cioplind bulgării de sare în fundul ocnei, ori cheltuindu-și vremea în altă muncă grea, nu poate fi pentru noi simplul semen cu porniri rele, cu simțul pervertit, plecat ca să-și ispășească fapta. Morala socială ne arată că în fundul ocnei, acolo unde rătăciții și pleava societății își duc amarul, condamnatul nu trebuie părăsit dintr-un motiv îndoit: 1. Pentru că ocnașul isprăvindu-și pedeapsa trebuie să devie lui și familiei lui folositor. 2. Că avem a-l forma pe condamnat astfel ca transplantându-i geniul bun în suflet, schimbându-i pornirile, să-l facem inofensiv și incapabil de a transmite prin contagiune, semenilor lui, perversiunea de odinioară. Totuși, la noi lucrurile se schimbă. Condamnatul care tot timpul pedepsei a fost moralmente părăsit revine în mijlocul Societăți același și devine prin excelență recidivist. Dovada ne-o face dealtfel faptul că la noi recidiva, ca și criminalitatea, este în creștere. Această creștere a numărului recidiviștilor merită deosebită atenție mai ales dacă ținem seamă nu numai de procentul creșterii, dar și de faptul că recidiviștii de tot soiul, în arestele noastre, sunt adevărate focare de contagiune, care transmit unui mare număr de condamnați la pedepse mici, capabili de a fi readuși pe calea binelui, geniul răului. Cel puțin așa mărturisesc acei care au studiat chestia în închisori și găsesc o mare vină ușurinței cu care recidiviștii împestrițează mai toate închisorile noastre. Această vină la rândul ei se transformă în “păcat de neiertat”, căci răul care la noi ia proporțiile unui adevărat flagel, răstoarnă însăși principiul pedepsei și al regimului ei special. Regimul nostru penitenciar are deci lacune mari, pe care dealtfel nici Directorul general al Închisorilor după un aprofundat studiu și minuțioase cercetări nu s-a sfiit să le mărturisească. Din contră, d-sa a făcut apel la toți oamenii care se ocupă cu chestiile penitenciare și de drept penal să concentreze activitatea laolaltă, pentru ca “acum sau mai târziu” să se înfăptuiască reorganizarea închisorilor.
Ce e drept, regimul închisorilor noastre, dacă conține multe lacune, apoi nu este tocmai detestabil. De la primele începuturi înfăptuite sub domnia lui Grigore Ghica, începând cu primele planuri făcute de Tr. Dodun de Perieres, și până astăzi, am realizat sub acest raport multe îmbunătățiri și până la un punct am cules multe roade. Astăzi, închisorile noastre nu mai sunt pivnițe întunecoase, nesigure, în care se încuibă toate molimele. Sunt, precum o bună parte din ilustrațiunile noastre dovedesc, clădiri mari, solide, igienice. Ele sunt prevăzute cu ateliere în care condamnații lucrează, pentru că se știe că nimic nu abate pe condamnat de la calea rea decât munca. Un condamnat, asupra căruia toate mijloacele de moralizare au fost întrebuințate și au rodit, iese din închisoare pe lângă cetățeanul vrednic și omul care a putut agonisi câțiva bani. Mulți s-au plâns însă că regimul nostru penitenciar așa cum se aplică iar nu așa cum este conceput, este prea tolerant, și că așa cum este prilejuiește multor rău făcători să-și găsească în închisori un refugiu, unde să poată plănui în linște fape rele.
“Mulți vin la închisoare – zice Dl. S. Niculescu, într-un articol din Revista Penitenciară - spunând că afară n-au ce face și fiindcă aici au tot ce le trebuie: locuință bine aerisită, hrană bună, îmbrăcăminte curată, căldură, iar când se îmbolnăvesc, un doctor și medicamente la dispoziție, în timp ce afară trebuie să muncească. Ori, când se știe că în închisoare pot avea totul fără muncă și fără nici o grijă, pentru ce ar munci când sunt liberi?”
De acest lucru se va ține desigur seama la reorganizarea închisorilor. Pentru că această toleranță nu este alta decât elastica aplicare a legii, găsim necesar să adăogim că ea se datorește în mare parte personalului numeros administrativ al închisorilor. Se știe că cea mai mare parte a acestor slujbași – majoritatea – n-are pregătire necesară, ba ceva mai mult, nici cunoștințele generale necesare oricărui slujbaș. Aceasta o afirmăm nu numai noi, dar chiar înalți funcționari din Administrația Centrală a Închisorilor, care văd în lipsa de pregătire specială a personalului un mare rău.
Vorbind despre închisori trebuie să amintim desigur despre închisorile de minori. Acestea merită o atenție deosebită pentur că ele în multe cazuri sunt prima școală în care se dezvoltă criminalul, recidivistul incorigbil, și că, deci, trebuiesc astfel organizate ca educațiunea și ridicarea morală urmărită în aceste închisori să nu mai fie o simplă ficțiune. Ce e drept, vlăstarul tânăr are din naștere instinctul către rău. Rolul familiei este tocmai acela de a-i deschide drumul în viață, a-l susține la primii pași și a-i forma caracterul. Sunt totuși împrejurări în care rolul familiei este foarte umil, vlăstarul ieșit poate dintr-o tulpină sănătoasă, apucă singur, mânat parcă de un “duh rău” pe alte căi și ajunge după puține sforțări la pușcărie. Fie că familia nu poate să folosească copilului, fie că ea adeseori îi slujește de școală rea, elementul rău trebuiește înarmat cu altă educație, pentru că frăgezimea vârstei îi îngăduie să o primească, și nimic nu poate fi mai ușor la un minor cu apucături rele decât readucerea lui pe calea adevărată, atunci când măsurile de reparare, doza lor și mijloacele întrebuințate sunt suficient și cu pricepere administrate. Minorul condamnat, de pildă unul care prin concurarea împrejurărilor nenorocite ajunge la închisoare, se vede în contact cu altul – criminalul ordinar și precoce – și ceea ce învață de la acesta este școala crimei, brodată pe cele mai fanteziste planuri, care izvorăsc cu mai multă ușurință la minori decât la adulți. Atâta timp cât nu se face o selecțiune printre condamnații minori, o selecțiune după felul și apucăturile fiecărui condamnat, contagiunea cu urmările-i dezastruoase nu va putea fi evitată.
Rolul închisorii de minori nu este încă terminat. El n-are numai menirea de a reține între zidurile groase pe minor, pe timpul de ispășire. Este – dacă se poate spune astfel – purgatoriul care să purifice sufletele dezmoșteiților, în așa chip încât ei să devie iarăși “oameni”. Alături de munca de orice soi (agricolă, industrială) școala vine să ofere cultura generală și educația propriu-zisă. Dar cum poți face aceasta cu spirite reclacitrante, genii rele, pornite veșnic spre rău? Tocmai aci stă meșteșugul: să faci să rodească sămânța și într-un teren pietros și plin de buruieni. Conferințele și predicile religioase ar trebui să fie cât mai numeroase ca să se împlânte cât mai adânc în sufletele acestor nenorociți, pe care Societatea dacă i-a pierdut pentru o parte din vreme, nu-i dorește să-i vază pierduți pentru totdeauna și pururea o primejdie pentru semenii lor, să împlânte zic moralul pe care nu-l au. Cât pentru biblioteci, desigur rolul lor devine necontestat în închisori, deși asupra acestui punct s-a vorbit și s-a făcut prea puțin la noi. Adeseori cetitul are mai multă influență asupra condamnaților decât toate vorbele și sfaturile ce li se dau.
Nu putem zice că suntem cu totul înapoiați în materie penitenciară și de aceea puțina importanță ce se dă bibliotecilor ni se pare cel puțin curioasă. Deși în aparență se pare că cheltuiala pe care Statul o face cu închisorile este ca să-i zicem așa... gratuită, totuși cu cât această cheltuială va crește, cu atât se va ajunge mai curând la desăvârșirea regimului nostru penitenciar adaptat la nevoile noastre.
În legătură cu închisorile este locul să vorbim acum despre așa-zisele “societăți de patronaj”. Cine a văzut în viață un ocnaș reîntors în satul lui, hulit de oameni, dezorientat, căzut ca dintr-o altă lume, poate pricepe bine însemnătatea unei asemenea societăți. S-a văzut multe cazuri în care ocnașul sau condamnatul la închisoare, reîntors printre ai lui, s-a văzut străin, stingher, lipst de cuvânt de încurajare, purtând veșnic pe frunte pecetea osândei, și atunci ce-a făcut? A intrat din nou în păcat.
Trecerea din lumea cea de muncă și de ispășire grea în aceasta a noastră plină de libertate și de voie-bună, este anevoiasă și ea trebuie înlesnită de cineva. Aici începe rolul Societăților de patronaj, care iau sub aripa lor pe acei reîntorși din locurile ispășirii, care le procură de lucru și care – adeseori prin mari sforțări - îi redau Societății și familiei oameni muncitori și cinstiți. Aceste Societăți de patronaj au o înaltă misiune morală și socială, și în toate țările civilizae se găsesc asemenea societăți, conduse de intelectuali și de oameni de bine. Trei sferturi din șansa pe care o are condamnatul de a nu cădea în recidivă este câștigată de Societatea de Patronaj. S-au pus bazele – ce e drept - și la noi, acum câtăva vreme, unei asemenea Societăți, din inițiativa Mitropolitului Moldovei. Nu știu dacă și acest modest început n-ar avea nevoie de mai multă energie, pentru a interveni cu folos și mai din vreme în ajutorul atâtor pierduți, care se reîntorc iarăși spre calea pierzării. Începutul făcut la Iași a fost totuși saluat cu multă căldură și așa cum a izvorât este o dovadă mai mult că suntem în plină prefacere a vieții noastre sociale.
Pentru a încheia aceste rânduri trebuie să ne exprimăm mulțumirea ce o simțim față de “Revista penitenciară și de drept penal” care reunind o sumă de oameni competenți în asemenea materie și-au propus să studieze doctrinar și practic nevoile și lacunele actualului sistem penitenciar, pentru a-l înlocui cu un altul mai perfect și mai bine adaptat nevoilor noastre. Ce e drept, bunăvoință, muncă și energie se vede din partea multora. {i din această bunăvoință am avea mult de folosit dacă jocurile politice n-ar căuta teren și în aceste chestiuni, care în nici un caz nu pot fi susceptibile de influență politică. Rămâne ca statul și numai statul să intervie în această chestiune înlesnind și dând putința ca treptat măsurile de îndreptare să se traducă în fapt spre binele tuturor. Este de văzut numai dacă această acțiune salutară de a reorganiza sistemul nostru penitenciar nu va fi stânjenită în mersul ei, fie de capriciile fluctuațiilor politice, fie din alte motive. Până atunci, începutul acțiunii este bun salutar și nu dorim decât ca să fie desăvârșit într-un timp cât se poate mai scurt.

(articol din “Ilustrațiunea română”, februarie 1912)
Citește și articolul Închisorile de-acum un veac sau "Chestia regimului penitenciar"

Închisorile de-acum un veac sau "Chestia regimului penitenciar"

Cu o sută de ani în urmă, situaţia sistemului penitenciar românesc devenise subiect de presă la ordinea zilei. Pe tot parcursul anului 1911, pe prima pagină a ziarelor ("Dimineaţa”, "Universul”... ) dar şi în interiorul periodicelor timpului (precum "Ilustraţiunea română) reveneau ştirile incendiare despre revoltele ce aveau loc în închisorile din ţară, la Galaţi, la Brăila, la Ocnele Mari, la Văcăreşti, dar mai ales la Doftana. Lucrurile erau mult mai calme la Plătăreşti, unde funcţiona o închisoare de femei.
Revoltele nu erau o noutate. Şi în 1910 fusese la fel, şi în 1909 – la fel cum probabil, dacă am cerceta presa şi din anii de dinainte, vom întâlni situaţii asemănătoare. Iată, de pildă, această relatare de pe prima pagină din "Dimineaţa” din 9 ianuarie 1911, despe "Răscoala de la penitenciarul Doftana”: "Direcţia penitenciarului Doftana a comunicat telegrafic pachetului local că deţinuţii din acest penitenciar s-au răsculat din nou. Deţinuţii refuză să intre în celule, ei s-au postat pe coridoare, înarmaţi cu ciomege şi instrumente, nelăsând pe nimeni să pătrundă până la ei. Pentru ca să nu se întâmple vreo evadare, s-au dublat gărzile. (…) Imediat ce s-a anunţat revolta condamnaţilor de la Penitenciarul Doftana, au plecat la faţa locului dnii Farra, director general al Inchisorilor, şi procuror Nicu Păunescu”. Iată ce declară acesta din urmă: "Condamnaţii corecţionali în număr de 120 s-au revoltat de aseară întrebuinţând acelaşi sistem ca anul trecut: adică nu au mai voit să intre în celule. Ei au stat adunaţi în grupuri pe coridoarele penitenciarului. Cauza revoltei este că condamnaţii pretind să se suprime regimul celular (care presupunea punerea în fiare a puşcăriaşului şi privarea de orele de muncă sau de plimbare în curtea închisorii, timp de mai multe zile – n.r.). Până în prezent nu s-a stabilit cine sunt instigatorii acestei răzvrătiri (se va dovedi ulterior că unul dintre instigatori era chiar primul gardian, ce va fi şi destituit – n.r.). În urma sfaturilor blânde date de d. director general şi de mine, condamnaţii s-au supus, intrând în celulă de astăzi la orele 5 după-amiază, astfel revolta s-a potolit”. Ca şi altădată, capii revoltelor, în număr de zece, au fost băgaţi la carceră pentru 10 zile, iar ceilalţi participanţi la răscoala din închisoare, numai pentru 15 zile.
Probabil că autorităţile au răsuflat uşurate, sperând că măsura coercitivă îi va potoli. Însă după exact 15 zile, presa titrează: "Noua revoltă de la Doftana”. Pe scurt, lucrurile au stat astfel: în momentul în care "se împlinea osânda pentru o parte din condamnaţi”, urmând să le fie scoase "fiarele”, deţinuţii sparg uşile celulelor, pătrund în interiorul închisorii, îi eliberează pe ceilalţi. Ei acuză întârzierea cu care le-au fost scoase fiarele (nu în zorii zilei, cum s-ar fi aşteptat, ci la amiază). "Deţinuţii revoltaţi s-au împărţit în două grupe. Un grup care cuprinde pe ocnaşi şi pe recidivişti s-a închis în ateliere şi nu voieşte a se preda până la sosirea directorului general al închisorilor. Al doilea grup care cuprinde 15 condamnaţi se plimbă prin curtea penitenciarului...”. Evadarea este însă imposibilă. S-a format un dublu coridor de pază, s-au blocat toate ieşirile şi se aşteaptă şi ajutoare de la Ploieşti. Vor veni conduse chiar de căpitanul de jandarmi Ţiuleanu. Procurorul şef din Prahova, Atanasiad, procurorul Zagoritz şi directorul general al închisorilor, Farra, pornesc imediat spre Doftana. Revolta e înăbuşită, dar către sfârşitul anului, în octombrie, Doftana fierbe din nou. De data aceasta, deţinuţii iau chiar, pentru scurtă vreme, un ostatic dintre gardieni. Sunt însă dezarmaţi, iar capii revoltelor ajung în lanţuri, în carceră. Interesant e că, de data asta, dintre cei doisprezece conducători ai răscoalei, patru abia ce fuseseră trimişi acolo, disciplinar, de la penitenciarul din Galaţi, pentru că... iniţiaseră o revoltă.
Era clar ca "bună ziua” că se cerea o schimbare a sistemului. Regimul penitenciar nu mai fusese reformat de la Grigore Ghica al IV-lea (Grigore Dimitrie Ghica - domnitor al Ţării Româneşti între 1822-1829). Şi oricât se încercase în timp îmbunătăţirea lui, era de mult depăşit, anacronic. Realitatea asta o simţeau pe pielea lor puşcăriaşii, o răsuceau pe toate părţile jurnaliştii şi-i căutau rezolvare specialiştii din domeniu. Creşterea criminalităţii, creşterea ratei de recidivă - sunt puse pe seama unui sistem deficitar. Nu se lucrează la asanarea morală a celor ajunşi în puşcărie – scriu jurnaliştii. Închisorile de minori, şcolile de corecţie (cum este cea de la Mislea) – par să fie adevărate şcoli ale criminalităţii. "Vorbind despre închisori trebuie să amintim desigur despre închisorile de minori. Acestea merită o atenţie deosebită pentru că ele în multe cazuri sunt prima şcoală în care se dezvoltă criminalul, recidivistul incorigibil, şi că, deci, trebuie astfel organizate ca educaţiunea şi ridicarea morală urmărită în aceste închisori să nu mai fie o simplă ficţiune”, scrie "Ilustraţiunea română”, în vreme ce în periodicul de specialitate "Revista penitenciară şi de drept penal” crede că sistemul e ineficient din motiv de... "blândeţe”: "Mulţi vin la închisoare (zice S. Niculescu, o notorietate în criminalistică, în epocă - n.r.) spunând că afară n-au ce face şi fiindcă aici au tot ce le trebuie: locuinţă bine aerisită, hrană bună, îmbrăcăminte curată, căldură, iar când se îmbolnăvesc, un doctor şi medicamente la dispoziţie, în timp ce afară trebuie să muncească. Ori, când se ştie că în închisoare pot avea totul fără muncă şi fără nici o grijă, pentru ce ar munci când sunt liberi?”
La sfârşit de an 1911, problema închisorilor - "chestia regimului penitenciar”, cum i se spunea în epocă - era încă o simplă temă de dezbatere, ridicată deopotrivă de jurnalişti şi de jurişti, de penalişti, de temniceri. Când şi când, de puşcăriaşi şi de familiile lor. Ea va continua să fie atacată, ca atare, şi în 1912, schimbările fiind vizibile, pic cu pic, până către începutul războiului cel mare (pe care nimeni nu-l prevedea, încă...)

In Jurnalul National din 2 decembrie 2011
Citește și articolul Închisorile noastre.