Jaful de la bancă, urmat de sinucidere cu vitriol

Abia cu câteva zile înainte de sfârşitul anului 1911 presa din Bucureşti şi-a oprit valul de articole prin care încerca să explice "drama înspăi­mân­tătoare" care se petrecuse sâmbătă, 29 octombrie, în strada Doamnei, la Banca Benzal. De jafuri din bănci mai auzise românul, şi de ameninţări cu arma, şi de sinucideri. Însă întâmplarea care agitase spiritele avea ceva neobişnuit care făcea să lucreze imaginaţia jurnaliştilor amatori de senzaţii tari. Şi pe cea a cititiorilor lor... Atentatorul, după o încercare nereuşită de jaf – vom vedea ceva mai încolo ce s-a întâmplat de fapt – decide să se sinucidă, folosind pentru aceasta... o sticluţă cu vitriol şi un brici. Neîndemânatic (să fiu sinceră, n-am mai auzit până acum de cineva căruia să-i reuşească faza asta cu automutilarea cu "vitrion" – parcă personajele lui Caragiale ameninţau cu desfigurarea iubitului infidel!), atentatorul s-a chinuit un pic până să-şi dea obştescul sfârşit. Din toată povestea asta, cea mai câştigată a fost... medicina legală românească. Dr. Minovici a avut atunci prilejul să experimenteze unul dintre procedeele lui de identificare facială şi a repurtat un succes, reuşind să afle cine era criminalul-sinucigaş.

Nu avem la dispoziţie zecile de pagini de ziar format A2 care s-au umplut cu detalii, supoziţii şi interpretări cu privire la caz. Aşa că vom rezuma povestea care a aprins ima­ginaţia românilor de-acum un secol. "Un individ necunoscut, în etate de 24-26 de ani, a încercat să prade pe bancherul Benzal din strada Doamnei, după ce a rănit cu două gloanţe de revolver pe casierul băncii şi pe un servitor", scrie "Dimineaţa" din 30 octombrie. Fiind dezarmat, atentatorul şi-a tăiat gâtul cu un brici, nu înainte însă de a se stropi cu vitriol pe faţă. Dus la spitalul Colţea, moare către orele dimineţii. Fiind vorba de o tentativă de jaf în plină zi, întâmplarea i-a făcut şi pe investigatori şi pe ziarişti să o asocieze cu alta similară, petrecută în vară, la Constanţa, la banca unuia Gheorghiadis. Jafurile semănau, mai puţin sfârşitul tragic pe care tocmai vi l-am relatat. În dimineaţa aceea de octombrie, atentatorul – care aşteptase până atunci vizavi, în celebrul restaurant "La maiorul Mura" – a intrat în clădire şi l-a abordat pe servitor, ca să afle cine vine mai întâi, casierul sau directorul. Apoi îl împuşcă, nime­rindu-l în maxilarul drept, după care îl adoarme cu cloroform. Primul care intră în bancă, după acest episod, este fratele patronului, Alexandru Benzal, care era şi casierul băncii. Cel dintâi glonte tras asupra lui ricoşează în casa de fier, al doilea îl atinge în umăr şi îl doboară, dar se ridică şi, fiind robust, reuşeşte să îl dezarmeze. Speriat de consecinţele faptei sale, atentatorul încearcă să se sinucidă. Mai întâi se automutilează cu vitriol dintr-o sticluţă ce purta asupră-i, apoi îşi taie gâtul cu briciul, după care, temându-se că nici aşa nu va muri, "îşi înfipse mâinile în rana ce-şi făcuse, spre a desăvârşi ceea ce briciul nu fusese în stare să facă". Faptul că jefuitorul folosise vitriol avea să le dea mari bătăi de cap investigatorilor. O pată mare, neagră, de arsură, îi acoperea chipul. Comisarul Rudolf Mavrichi încercă în zadar să găsească pe cineva capabil să identifice făptaşul. De aici s-a născut bănuiala că atentatorul ar fi fost de familie bună şi că prin gestul său încercase să nu aducă ruşinea publică asupra celor dragi. Straniu mod de a-ţi arăta iubirea! La spital, necunoscutul a mai supravieţuit câteva ore. Personalul medical relatează jurnaliştilor că acesta îşi tăiase vinele gâtului, gâtul şi nervul limbii, care paralizase. Deci nu putea da declaraţii... I s-a făcut un pansament, dar nenorocitul, vrând să moară, l-a rupt. I s-a cusut rana, însă până la urmă vrerea i s-a împlinit şi a murit. Investigatorii nu reuşesc să afle numele infractorului sinucigaş, însă descoperă... modelul. Un roman poliţist în vogă în epocă, semnat de un oarecare Fr. Coppée: "Le coupable". Tânărul copiase detaliu cu detaliu jaful imaginat de scriitor... numai că criminalul din carte avusese o soartă mai bună. Pornind de la măsurătorile efectuate pe capul decedatului, dr Minovici a pus să se deseneze prezumtivul chip al acestuia. După ceva căutări, în sfârşit unul dintre cei întrebaţi avea să observe o asemănare clară cu fotografiile unui oarecare Ion Mărculescu, corector la "Monitorul oficial", venit de vreun an în Capitală. Concluzia anchetei: "Nu era un spărgător sau un hoţ de meserie, căci în cazul acesta oricum ar fi fost cunoscut de vreun agent sau comisar de siguranţă. Era un începător – dar un om care trebuie să fi fost influenţat de lectura romanelor de senzaţie sau de vederea filmelor cinematografice care reproduc isprăvile bandiţilor celebri". I s-a pus în cârcă şi jaful din Constanţa, ba unii l-au bănuit a fi şi un celebru escroc internaţional de negăsit... Dar astea n-au putut fi niciodată probate. Ce e cu crima din Constanţa? Multă vreme, ziarele de la finele anului 1911 au speculat cu privire la prezumţia de vinovăţie a lui Ion Mărculescu şi în cazul jafului de la Constanţa, în timpul căruia a fost ucis şi bancherul Gheorghiadis. Crima se săvârşise în iulie, doar că atentatorul nu apucase să-şi folosească revolverul, constănţeanul fiind ucis cu ajutorul unui pumnal. Crima cu pricina avusese şi două martore, două adolescente, care declaraseră că ucigaşul fusese un tânăr cu părul negru şi mustaţa roşcată, cam de vârsta şi statura lui Mărculescu. De altfel, una dintre ele îl şi recunoaşte, atunci când este adusă la Bucureşti şi i se arată cadavrul, la morgă. Dora Schlesinger, în vârstă de 14 ani, şi Estera Penchas, de 13 ani, au trecut cu seninătate peste supliciul la care au fost supuse, cu identificarea presupusului criminal din Constanţa. În epocă, militanţii pentru protejarea psihică a adolescenţilor încă nu existau. Una dintre ele avea să declare: "Pe când mă întorceam de la băcănie, am văzut ieşind din biroul lui Gheor­ghiadis pe un tânăr cu haine stropite de sânge... Avea un cuţit în mână şi a băgat cuţitul în sân. (…) M-am luat după dânsul şi, fiind cuprinsă de spaimă, am început să ţip"... Cine era Mărculescu?

Asupra originii curiosului atentator-sinucigaş de la Banca Benzal s-au făcut numeroase presupuneri. Cercetările poliţieneşti au ajuns la următoarele rezultate: avea 22 sau 23 de ani, fusese amânat de comisia de recrutare, în 1910, pe motiv de debilitate, însă în anul următor primise ordinul de recrutare. La 1 noiembrie – adică exact la două zile după dramatica întâmplare – ar fi trebuit să fie încorporat. Era originar din Călăraşi, unde tatăl său avea o sfoară de vie şi câteva proprietăţi, între care una chiar pe strada principală. Era, deci, de familie bună, chiar dacă nu din elita Călăraşilor. Se explică, atunci, faptul că a încercat să-şi desfigureze chipul. Cu un an înainte venise în Bucureşti, unde s-a angajat pe postul de corector, la Monitorul Oficial. Îşi neglijează serviciul, este dat afară, dar la stăruinţele lui e reangajat. La percheziţie se descoperă singura lui avere mobilă, un cufăr, în care se aflau diverse substanţe farmaceutice, dar şi morfină, eter, acid sulfuric, câteva borcane cu vitriol, mercur. S-au găsit şi "câteva creioane de grimat, din cele pe care le utilizează artiştii", semn că tânărul s-ar fi putut deghiza, la nevoie. Cea mai interesantă descoperire: un jurnal intitulat: "Viaţa unui disperat". Citindu-l, anchetatorii au ridicat şi ipoteza ca tânărul să fi comis fapta aflat într-un puseu de nebunie. Mărculescu amorezat "La 20 iunie Mărculescu pleacă în concediu pentru 20 de zile", relatează ziarul "Dimineaţa", într-una dintre ediţiile sale din noiembrie 1911. "Când la 10 iulie revine, spre mirarea noastră era îmbrăcat după ultima modă, cu pălărie de panama etc. Era natural să ne mire pe toţi această schimbare în înfăţişarea lui. După câteva zile, am avut dezlegarea acestei schimbări: Mărculescu era amorezat. În fiecare zi la orele 4, Mărculescu era aşteptat în squarul Sărindar de o blondă de moravuri uşoare, foarte drăguţă, cu care făcea zilnic plimbări la Şosea şi apoi lua masa la restaurantul "Transvaal". Legătura aceasta a durat până în ultimul moment, căci el a mai fost zărit cu această femeie. La întrebările prietenilor săi de unde are bani pentru a-şi face luxul acesta, el răspundea că a făcut un împrumut la o bancă din Capitală şi că a venit cu o sumă de bani de acasă. Se prea poate ca această femeie să aibă un amestec în această afacere". Oricum, sumele de bani pe care le cheltuia cu nonşalanţă în ultima vreme nu au făcut decât să susţină ipoteza că el era şi autorului dublei infracţiuni – jaf şi crimă - de la Constanţa. Publicat în Jurnalul Naţional din 28 decembrie 2011