Citesc paginile "coapte” de timp ale presei de acum o sută de ani şi nu mă pot stăpâni să nu vizualizez totul alb-negru, cu scene ce se desfăşoară în viteza filmelor mute care strângeau lumea, ciopor, în cinematografele cu grădină de la începutul secolului trecut. Uite, povestea asta a evadaţilor din duba închisorii Văcăreşti îmi aduce în faţa ochilor un sketch cu Stan şi Bran, evadând din închisoare. Ştiţi, scena aceea delicioasă, când Stan Laurel şi Oliver Hardy, îmbrăcaţi "în fracul cu dungi” al condamnaţilor la muncă silnică, purtând grele lanţuri la mâini şi la picioare, reuşesc să-l păcălească pe gardianul care-i păzea şi să fugă - cu liota de urmăritori după ei. Aş râde, cu lacrimi, ca la un şir de gaguri bune, dacă povestea din "Dimineaţa” din octombrie 1911 ar fi fost o glumă şi nu un fapt real. Dar... să prezentăm faptele.
În ultima zi din septembrie, cincisprezece deţinuţi coborau din trenul de Ploieşti şi urcau în duba care trebuia să-i ducă la închisoarea Văcăreşti. Cei cinsprezece se întorceau de la penitenciarul Doftana, unde fuseseră trimişi pentru a ispăşi o pedeapsă disciplinară. Doftana - în ciuda deselor revolte care se întâmplau acolo (şi despre care am povestit în articolul precedent) – era locul unde regimul carceral avea o severitate în plus, numai bună de "înmuiat” oasele şi cerbicia ocnaşilor. Drumul cu duba, de la Doftana la Ploieşti, apoi cel cu trenul până la Bucureşti, decurseseră fără incidente, aşa că, după un control care ar fi trebuit să asigure securitatea transportului prin Capitală, cei cincisprezece au fost urcaţi în duba care aştepta în curtea Gării de Nord. Două zile mai târziu, presa de la Bucureşti titra: "Senzaţionala evadare a doi puşcăriaşi”.
Jurnalistul "Dimineţii” (al cărui nume ne rămâne necunoscut), istoriseşte: "S-au parcurs stradele Calea Griviţei, Sfântu Gheorghe şi Calea Văcăreşti până la penitenciarul cu acelaşi nume. În timpul parcursului s-au făcut mici popasuri din cauza cailor care erau osteniţi. La penitenciar, când deţinuţii au fost scoborâţi din dubă, s-a făcut o senzaţională descoperire: din 15 deţinuţi cât au fost luaţi din gară lipseau doi: Vasile Sfetescu, condamnat la 2 ani închisoare, şi Vasile Slavu, condamnat la muncă silnică pe viaţă. Făcându-se o cercetare în interiorul dubei, s-a dat peste fiarele celor doi dispăruţi, hainele lor şi un fierăstrău. Podeaua dubei avea o gaură prin care cu uşurinţă se putea strecura un om. În drumul de la gară la penitenciar, cei doi deţinuţi, cu ajutorul unui fierăstrău pe care-l aveau asupra lor, au tăiat podeaua dubei şi au fugit după ce şi-au scos fiarele de la mâini şi de la picioare şi s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea de ocnaş.” 80 de jandarmi s-au răsfirat în cartierul larg, dintre Închisoarea Văcăreşti şi apa Dâmboviţei, şi autorităţile s-au implicat la auzul veştii: Mitileneu, prefectul poliţiei Capitalei, şeful Siguranţei, prim-procurorul Hiotu, inspectorul Rafael, căpitanul Arhip, comandantul sergenţilor... Cei treisprezece deţinuţi rămaşi în dubă au refuzat să dea orice indiciu care să ajute la prinderea dublilor infractori, deşi, scria confratele nostru de demult, duba fusese una "comună”, în care toţi puşcăriaşii stăteau la grămadă, şi nu una cu cabine pentru fiecare ocnaş. Dacă s-au pus de acord toţi investigatorii că evadarea nu putuse avea loc decât după trecerea peste podul Dâmboviţei, căci în oraş ar fi fost lesne prinşi din nou, un mister rămânea felul în care condamnaţii îşi scoseseră lanţurile grele de la mâini şi de la picioare, mai ales că nu prezentau nici o urmă de tăiere. Nu, n-a fost nici un Houdini prin preajmă, n-au urmat ocnaşii nici un fel de curs la distanţă despre tehnica scoaterii cătuşelor. "S-a făcut o experienţă la penitenciar, al cărei rezultat nu este tocmai mulţumitor. Lanţurile pot fi scoase cu cea mai mare uşurinţă din mâini. Toţi cei 13 deţinuţi şi-au scos lanţurile cu care erau încătuşaţi, în faţa dlui Mitileneu, prefectul Capitalei. Rezultatul acesta a surprins pe toţi cei de faţă.” Dintr-un articol din zilele ce au urmat (pentru că subiectul a ţinut o vreme pagina întâi a ziarelor) desprindem şi o frumoasă "învăţătură” despre solidaritatea dintre puşcăriaşi: "Unul din ocnaşii care se aflau în dubă, un condamnat pe viaţă, a făcut o declaraţie care părea a fi sinceră: «Dar ce credeţi, boierilor, spunea el, că dacă aş fi ştiut că este acolo o spărtură, m-aş fi grăbit să dau alarma? Mă aruncam şi eu, chiar să mă fi călcat duba. Tot nu mai am ce pierde!»”. Măi să fie?
Ziceam ceva mai devreme de Stan şi Bran. O scânteie s-a aprins când am "cetit” descrierile făcute în presa vremii celor doi evadaţi. Vasile Slavu, recidivistul, condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru tâlhărie şi omor, avea următoarele semnalmente: "înălţimea 1,60 m, gras, mustaţă şi barbă rasă şi obrazul drept cu o cicatrice în mărimea unei monede de 50 de bani”. Era de felul lui din Târgu Ocna, avea 31 de ani, iar după un popas la Văcăreşti, trebuia să plece mai departe, ca să taie sare la ocnele de acolo. Nu-l aştepta deloc viaţă uşoară. Vasile Sfetescu avea doar 21 de ani, era la prima infracţiune şi fusese închis pentru doi ani, din care ispăşise 4 luni. Ar fi rămas la Văcăreşti încă un an jumate, dar pesemne osânda i s-a părut prea grea ca s-o mai împlinească. Semnalmentele lui m-au condus la această asociere cu actorii comediei mute, pentru că era "înalt, slăbuţ, cu fruntea şi nasul drepte, gura potrivită şi la faţă brun”. Un gras şi-un slab. Cine avea să fie prins primul? Cel gras, fireşte! Şi după numai 23 de ore de la evadare. Scrie cronicarul vremii: "Pe la orele 8 seara, doi jandarmi rupţi de oboseală, în urma cercetărilor din timpul zilei, se întorceau la penitenciar. Ei au trecut pe lângă un lac din apropierea cimitirului Bellu. Tocmai voiau să apuce pe o stradă laterală când au văzut rezemat de un pom pe unul din evadaţi. «Nu trageţi, mă băieţi, le-a spus ocnaşul – că mă predau singur». Şi s-a predat”. A cerut mâncare, haine uscate şi a intrat la interogatoriu. De aici încolo, în ciuda lipsei semnăturii, recunoaştem în articolul care se întinde pe o pagină, pana lui N.D.Cocea, care construieşte situaţii şi redă savuros dialogul. "«Bine, mă, unde ai stat până acuma?», l-a întrebat d. inspector Cantuniari. «În baltă. Cum am scăpat din dubă am luat-o la fugă şi văzând că sunt urmărit m-am ascuns în baltă. Doar capul îl aveam scos», a răspuns ocnaşul. «Şi ai stat tot timpul aşa?». «Toată noaptea şi toată ziua. Vedeam jandarmii trecând la doi paşi de mine şi ca să nu fiu văzut mă ascundeam în stuf. Către seară îmi îngheţase tot corpul, aşa că n-am mai putut sta şi a trebuit să ies, altfel nu mă prindea.»” Către finalul interogatoriului, prefectul poliţiei Capitalei, Mitileneu, se vâră şi el în vorbă: "Ai făcut o ispravă fără folos!”. Ocnaşul, cu o şmecherie pe care infractorii inveteraţi nu şi-o pierd nici în clipa din urmă, îi răspunde: "Fără folos, conaşule, că n-am ştiut drumul, altfel nu mă mai prindeaţi!...” Cum se sfârşeşte povestea lui? Sub semnul – trist-cinic – al lui "ce-am avut şi ce-am pierdut”. E închis într-o celulă cu trei jandarmi la uşă, pentru ca mai apoi să fie trimis, la muncă silnică pe viaţă. Asta l-ar fi aşteptat cu sau fără tentativa de evadare. Ce-a câştigat a fost o răceală zdravănă şi-n oase frigul lacului de lângă cimitirul Bellu.
Până la sfârşitul anului 1911, celălalt ocnaş, Sfetescu, n-a fost prins. Se vorbea că e un fel de haiduc, prin pădurile statului de la marginea Sloboziei – un "bandit Pantelimon” al Bărăganului, dar tâlhăriile lui erau mici, josnice. Apoi, nu s-a mai vorbit despre el...
Note:
Evadare din ospiciu
Pe la începutul anului 1911, o ştire stranie dădea ocol Capitalei: a evadat un deţinut-nebun, din ospiciul doctorului Şuţu (da, acelaşi ospiciu în care a murit Eminescu, dacă vă aduceţi aminte!). Dumitru Gîsea, un mic negustor care ţinea un magazinaş nu departe de... închisoarea Văcăreşti (deh, cum se joacă destinul cu omul!) "fără a avea vreun motiv ci cuprins numai de o stare bolnăvicioasă, şi-a ucis soţia cu lovituri furioase de bardă”. Crima a ţinut prima pagină a ziarelor vreo două luni, la sfârşitul anului 1910. "Împrejurările absolut curioase în care a fost săvârşită această monstruoasă crimă au făcut pe cei însărcinaţi cu facerea anchetei să capete din primul moment convingerea că nu au de cercetat un criminal ordinar, ci un om bolnav care n-a comis crima decât împins de nişte vise ciudate”, e scris în presa vremii. Aşa se face că omul e dus nu la Văcăreşti, ci e trimis pentru supraveghere medicală, timp de 20 de zile, la ospiciu. "Blând, liniştit”, "fără vreun moment furios”, doar din când în când "apucat de manii religioase”, acolo petrece şi Crăciunul, şi Anul Nou. Dar într-una dintre primele zile ale lui 1911, profitând de neatenţia supraveghetorilor, sare gardul şi, îmbrăcat "în uniforma pensionarilor ospiciului”, o ia agale pe străzi, până în Agriculturii No. 2, unde locuia fratele său, Costică. Temător de soarta frăţâne-su (şi, oleacă, poate gândindu-se că propria-i viaţă e în pericol şi că n-avea nevoie Dumitru de o bardă, i-ar fi fost suficient şi-un cosor) acesta-l ia cu duhul blândeţii, cheamă o trăsură de piaţă şi-l înapoiază spiciului. Oooooh! Şi-au răsuflat cu toţii uşuraţi.
Omorât pentru că a refuzat o propunere ruşinoasă
Pe la sfârşitul anului 1911, în plin Post al Crăciunului, un eveniment oribil i-a făcut să se cutremure pe gălăţeni – cetăţeni cinstiţi şi ocnaşi, deopotrivă. Şi asta pentru că o crimă cu conotaţii sexuale neobişnuite în epocă s-a petrecut pe 12 decembrie, nu pe-o stradă din oraş, nici în vreo casă respectabilă, ci în închisoarea din Galaţi. Dar să-l lăsăm pe corespondentul local al "Dimineţii” (semnează: "emar.”) să relateze faptele: "Un deţinut, Vasile Surdu, zis Topolenski, adus aici din Brăila, făcând propuneri ruşinoase unui alt deţinut, şi anume Ştefan Buzoianu, acesta l-a lovit. Topolenski, luând atunci un cuţit şi lovind pe Buzoianu, l-a ucis. Sosind la închisoare, domnul prim-procuror, deţinuţii au căutat să dea vina crimei asupra altui deţinut şi nu asupra celui care o săvârşise. Din declaraţiile luate, s-a stabilit că parte dintre deţinuţi, aduşi de la Brăila în localitate, se dedau la acte imorale în închisoarea din acel oraş, iar aici au căutat să atragă în cercul lor şi pe cel ucis. Crima s-a petrecut în dormitorul închisorii.” La vremea respectivă, homosexualitatea era crimă în regulă şi nimeni nu organiza marşuri gay...
In Jurnalul National din 9 decembrie 2011
Citeste si "Cum s-au intersectat talharul Pantelimon, jurnalistul N.D. Cocea si printul Aristide Caradja"
Citeste si "Inchisorile de-acum un veac sau Chestia regimului penitenciar"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu